Părintele Stăniloae l-a întrebat cândva pe un student: „Ce simți dumneata când te rogi Maicii Domnului?”. Nu știu ce a răspuns studentul, dar știu ce ar fi trebuit să răspundă.

Cei care ne împărtășim cu dumnezeieștile Taine și spunem rugăciunile de mulțumire, când ajungem la rugăciunea a cincea adresată Maicii Domnului zicem așa: „Preasfântă Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoare, ceea ce ești lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea și bucuria mea”... și îi spunem mai departe Maicii Domnului ce avem de spus.

Deci, ce spunem Maicii Domnului? Ce zicem către Maica Domnului? „Preasfântă Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoare, ceea ce ești lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea și bucuria mea..”. Deci ar trebui să putem spune fiecare dintre noi că: Maica Domnului, pentru mine, este Stăpâna mea, nădejdea mea (avem nădejde mai multă când știm că se roagă și Maica Domnului pentru noi), acoperământul meu (adică ocrotitoare, asta înseamnă), mângâierea mea și bucuria mea. Asta este avantajul nostru, al dreptmăritorilor creștini, spre deosebire de cei care nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului, chiar dacă nu sunt nici necinstitori ai Maicii Domnului. Trebuie să facem deosebire între omul care este necinstitor, care e defăimător, și omul care nu e cinstitor. Sunt atâția indiferenți față de Maica Domnului.

Noi avem niște avantaje față de ei, și anume: nu ne putem închipui să fim credincioși față de Domnul Hristos și nepăsători față de Maica Domnului. Nu se poate așa ceva! Cel puțin în Biserica noastră, care este Biserică cinstitoare a Maicii Domnului.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Daruri din darurile primite, Editura Andreiana, 2009, p. 214)