Părintele Stăniloae l-a întrebat cândva pe un student: „Ce simţi dumneata când te rogi Maicii Domnului?”. Nu ştiu ce a răspuns studentul, dar ştiu ce ar fi trebuit să răspundă.

Cei care ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine şi spunem rugăciunile de mulţumire, când ajungem la rugăciunea a cincea adresată Maicii Domnului zicem aşa: „Preasfântă Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoare, ceea ce eşti lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea şi bucuria mea”... şi îi spunem mai departe Maicii Domnului ce avem de spus.

Deci, ce spunem Maicii Domnului? Ce zicem către Maica Domnului? „Preasfântă Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoare, ceea ce eşti lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea şi bucuria mea..”. Deci ar trebui să putem spune fiecare dintre noi că: Maica Domnului, pentru mine, este Stăpâna mea, nădejdea mea (avem nădejde mai multă când ştim că se roagă şi Maica Domnului pentru noi), acoperământul meu (adică ocrotitoare, asta înseamnă), mângâierea mea şi bucuria mea. Asta este avantajul nostru, al dreptmăritorilor creştini, spre deosebire de cei care nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului, chiar dacă nu sunt nici necinstitori ai Maicii Domnului. Trebuie să facem deosebire între omul care este necinstitor, care e defăimător, şi omul care nu e cinstitor. Sunt atâţia indiferenţi faţă de Maica Domnului.

Noi avem nişte avantaje faţă de ei, şi anume: nu ne putem închipui să fim credincioşi faţă de Domnul Hristos şi nepăsători faţă de Maica Domnului. Nu se poate aşa ceva! Cel puţin în Biserica noastră, care este Biserică cinstitoare a Maicii Domnului.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Daruri din darurile primite, Editura Andreiana, 2009, p. 214)