Poruncile lui Dumnezeu sunt lumină și ne povățuiesc către lumină. Sunt numite, de asemnea, și îndreptările (drepturile) lui Dumnezeu. Din păcate trăim într-o epocă în care toți vorbim despre drepturi și ne referim neîncetat la drepturile pe care le avem. Parcă spunem: „Doamne, învață-mă îndreptările mele”, „vie împărăția mea”, în vreme ce rugăciunea prorocului David este „învață-mă îndreptările Tale”, iar Hristos ne-a învățat să ne rugăm cu aceste cuvinte: „Facă-se voia Ta”, „Vie împărăția Ta”. Tot mereu vorbim despre drepturi.

Dacă citim ideile și filosofia Iluminismului, vom constata că în centrul învățăturii acestuia stau drepturile omului. Desigur, nu negăm aceste drepturi, pe care, de altminteri, le respectăm. Problema apare, însă, când vedem doar drepturile, fără a avea simțul îndatoririlor noastre și, îndeosebi, când nu suntem în stare să trăim acest ethos kenotic, al deșertării de sine, al dăruirii de bunăvoie.

Dorința de a ne satisface propriile drepturi dă naștere conflictelor din sânul familiei și societății. Fiecare vrea să-și vadă împlinite drepturile. Însă, când cineva se hotărăște să nu lucreze astfel, să nu urmărească aceasta, ci, pe de o parte, să se lepede de drepturile sale, iar pe de alta să se străduiască pentru împlinirea îndreptărilor (drepturilor) lui Dumnezeu, să păzească, adică, voia lui Dumnezeu, atunci îndată întreg mersul vieții i se schimbă și înlăuntrul său se sălășluiește pacea. Îndreptările lui Dumnezeu, mărturiile Lui, lucrurile și poruncile Lui, toate sunt urmări ale faptului că am fost zidiți de Dumnezeu.

(Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului, Isihie și teologie – Calea tămăduirii omului în Biserica Ortodoxă, Editura Sophia, București, 2016, pp. 217-218)