Pocăința este singura cale de întoarcere la Dumnezeu. „Nu suntem condamnați pentru păcatele noastre, doar pentru că n-am vrut să ne pocăim”, spune un Sfânt Părinte. Este adevărat că, uneori, cel mai greu este să te ierți pe tine însuți, dar, mare este mila lui Dumnezeu! În măsura în care vom răspunde cu iubire la iubirea Lui și ne vom schimba, vom fi salvați. Lupta cu noi înșine pentru Împărăția lui Dumnezeu este adevărata semnificație a Postului.

Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul este o școală de pocăință. În plângerea lui ne recunoaștem fiecare. El ne ajută să ne smerim, să ne scormonim sufletul, rugându-ne odată cu el.

După cum ați văzut, slujba Canonului nu este o simplă înșiruire de greșeli care să ne ofere doar posibilitatea unei meditații. Canonul este mult mai mult, el este un dialog. După fiecare fragment toți credincioșii s-au implicat într-o rugăciune comună răspunzând „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”. Eu aș fi spus: miluiește-ne, căci toți ne putem regăsi în mărturisirea și cererea lui. Astfel, Canonul a devenit al nostru, începând cu întrebarea:

„De unde voi începe a plânge faptele vieții mele ticăloase?

Ce început voi pune, Hristoase, tânguirii mele de acum?

Ci ca un Milostiv, dă-mi iertare greșelilor mele”.

Miluiește-ne, Dumnezeule, miluiește-ne...

Canonul împletește mărturisirea personală cu fapte, căderi din Vechiul Testament. Ne putem regăsi în toți păcătoșii, începând cu Eva și Adam. Am repetat însutit păcatele lor.

„Râvnind neascultării lui Adam, m-am cunoscut dezbrăcat de Dumnezeu, de Împărăția Lui, pentru păcatele mele.”

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!

(Preotul Boris Răduleanu, Semnificația Duminicilor din Postul Mare, volumul II, Editura Bonifaciu, București, 1996, pp. 62-63)