N-ar trebui să spunem că lupta ce se dă pentru alungarea anxietății din viața noastră nu este os­tenitoare. Trebuie să acceptăm toate situațiile cu care ne confruntăm și să nu mai dăm mereu vina pe ceilalți. Să ne mărturisim înfrângerea și să fim atenți la felul în care ne exprimăm.

Blândețea este primul pas, prima treaptă a înduhovnicirii, spunea un cuvios părinte duhovnicesc de la Sfântul Munte Athos. Să începem, așadar, un mic dialog și cu cei pe care i-am respins mai demult sau în trecutul mai apropiat. Dragostea este me­reu smerită; iar dragostea și smerenia mereu dau anxietății o lovitură mortală.

Asceza este și ea in­dispensabilă maturizării duhovnicești. Uneori, dacă urmăm calea ascezei, aceasta ne conduce spre un soi de deznădejde. Cunoscătorii spun că, mai degrabă, este vorba despre o ocazie deosebi­tă, numită „privilegiul deznădejdii”. Atunci, în desăvârșită părăsire, se iau decizii însemnate care, de obicei, se dovedesc a fi și cele mai fructuoase.

(Monahul Moise Aghioritul, Tristețea anxietății și bucuria nădejdii, Editura Sophia, 2005, p. 54)