În ziua călugăriei rasoforului Ioan Naniescu, Episcopul Chesarie i-a ţinut o scurtă cuvântare, zicându-i: 

‒ Ţi-am dat numele de Iosif, numele stareţului meu. De vei fi om de treabă, ai să ajungi ca el! 

Într-adevăr, cuvintele marelui episcop s-au împlinit cu prisosinţă în viaţa ucenicului său.

Se spunea despre Mitropolitul Iosif că pe când era elev la Seminarul teologic din Buzău şi la Colegiul „Sfântul Sava” din București avea o comportare duhovnicească foarte aleasă şi învăţa aşa de bine, că pe toţi colegii săi îi întrecea, atât cu învăţătura, cât şi cu trăirea. Pentru aceea era iubit şi de elevi, şi de profesori.

La înmormântarea Episcopului Chesarie, părintele său duhovnicesc, care a avut loc pe 30 noiembrie 1846, tânărul ierodiacon Iosif Naniescu a rostit un cuvânt de recunoştinţă şi apreciere atât de ales, încât toţi cei de faţă l-au sărutat cu lacrimi.

Se mai spunea despre dânsul că era un evlavios slujitor al Bisericii şi un cântăreţ neîntrecut. Psaltichia o învăţase de la marele dascăl şi protopsalt Macarie Ieromonahul. Când cânta la strană, vocea lui duioasă umplea biserica, mişca inimile şi scotea lacrimi.

Acest smerit şi vrednic de pomenire slujitor al Bisericii lui Hristos avea încă mare osârdie pentru cele sfinte. Dumnezeiasca Liturghie o săvârşea întotdeauna cu bucurie şi cu ochii umeziţi de lacrimi. Era, de asemenea, un neîntrecut predicator şi duhovnic iscusit, căutat de multă lume pentru blândeţea şi cuvintele lui. Cât a fost stareţ de mănăstiri, a crescut numeroşi fii duhovniceşti, atât mireni, cât şi călugări.

Timp de opt ani de zile cât a fost profesor de religie, arhimandritul Iosif Naniescu era cel mai iubit dintre profesori. Elevii mergeau după el şi îl preţuiau ca pe un adevărat părinte duhovnicesc. Cunoştea bine Sfânta Scriptură şi era desăvârşit dascăl şi catehet. Cuvintele sale se lipeau de inimile tuturor.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 475-476)