La vremea Judecății, se vor arăta cer nou și pământ nou ‒ vedenia Sfântului Vasile cel Nou
1. Privind eu în sus cu ochii, am văzut pământ nou și pe acesta nu se înălțau munți, nici nu coborau văi sau câmpii netede, ci întreg pământul acela era într-o singură stare care se vedea de la un capăt la altul și loc ascuns nu se afla pe el, încât cineva l-ar putea asemăna cu un lan de grâu vara. Iar fața lui era curată și albă ca laptele sau ca zăpada care abia a căzut din nori și o ceață aurie se înălța din el și se suia în văzduhul cerului umplându-l pe el cu mireasmă negrăită. Și pământul acesta era slăvit foarte. Și a privit Domnul încă pe toată fața pământului și îndată a răsărit pe el iarbă albă ca zăpada. Și iată pomi frumoși la înfățișare și preafrumoși umbroși și plini de poame, unii roșii ca focul, alții sclipind ca zăpada, iar alții înfloriți în flori multicolore, deosebindu-se unele de altele la înfățișare și în frumusețe, pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, nici nu poate înțelepciunea omenească și limba muritoare să le descrie. Și pe când răsăreau toate aceste înfricoșătoare și preafrumoase plante pe fața pământului și înfloreau în zeci de mii de feluri de flori negrăite și desfătătoare în pomii a căror frumusețe și priveliște felurită și dulceață a miresmei trimisă din ele mintea oamenilor nu poate cu nici un chip să o povestească și amețește nedumerindu-se, fiindcă toate covârșesc minte și cuget. Atât de mare era frumusețea și măreția în care s-a îmbrăcat pământul acela minunat în înflorirea pomilor acelora minunați și a ierbii aceleia preadesfătate, pe care ochiul nu a văzut-o, cum s-a spus, și urechea nu a auzit-o și la inima omului nu s-a suit, încât, uimit fiind cu totul de atâta măreție și strălucire, am îndrăznit și am zis către îngerul acela dumnezeiesc care mă călăuzea: „Doamne al meu, care este Împărăția cerurilor despre care am auzit adeseori din dogmele dumnezeiești și bisericești și din Însăși Sfânta și Preacurata Evanghelie, că este minunată și fără de asemănare mai presus decât orice împărăție pământească? Oare nu cumva este aceasta care se arată înaintea ochilor noștri, care este fără de asemănare și necuprinsă prin frumusețe și măreție? Căci ce ar putea avea mai mult aceea? Sau poate este alta și nu aceasta? Dar acela răspunzând, a zis către mine: „Nu știi, frate, ce spui. Căci pământul pe care îl vezi și toate cele de pe el este pământul celor blânzi, despre care se spune în Evanghelii că Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul. Dar Împărăția cerurilor este cu totul necuprinsă și nu este asemenea cu nici unul dintre lucrurile ce cad sub simțuri pe care le vezi acum”.
2. Dar pe când ne minunam noi de înflorirea pomilor acelora deosebiți, feluriți și înmiresmați și de mulțimea florilor, tresăltând și bucurându-ne de aceștia, privim și iată, alți pomi și aceștia mai mulți decât cei dintâi, încât se vedea multă mulțime care odrăsleau rod neasemuit și necuprins, străin la vedere și la chip și la mireasmă, minunat la gust și la dulceață, neîmpuținat prin dăinuirea și eternitatea lui neîmbătrânitoare. Și iată, a privit Domnul pe fața a tot pământul acela nestricăcios și minunat și s-a umplut îndată de vegetație negrăită care strălucea ca aurul răsărind fără asemănare trandafiri, crini și viorele. Pe care văzându-le eu, m-am minunat și m-am umplut de uimire la frumusețea ei, am amețit și m-am spăimântat, fiindcă nu era sațiu în vederea dulceții ei. Căci Domnul împodobise pământul acela și-l înfrumusețase ca pe o mireasă în cămara de nuntă, strălucindu-l și împodobindu-l cu frumusețe nesfârșită și cu strălucire pentru primirea fiilor Lui. Și după acestea a privit iarăși Domnul pe fața a tot pământul aceluia minunat și a izvorât un râu de lapte și miere din el. Iar mierea izvorului aceluia era curată foarte și limpede ca lacrima. Și trecea pe toată fața pământului udând și adăpând rădăcinile plantelor. Totuși râurile nu erau amestecate, adică mierea cu laptele, ci fiecare mergea separat. Și laptele curgând adăpa rădăcinile pomilor acelora frumoși și înmiresmați cu zeci de mii de miresme, care erau înfrumusețați veșnic cu flori, iar mierea adăpa și se vărsa liniștit din abundență veșnic și în chip potrivit rădăcinile pomilor împovărați cu fructul acela neveștejit și negrăit, ca unul care se împărtășea de Cuvânt.
3. Și priveam noi la acestea și iată, la aceeași privire a Judecătorului, au venit de la răsărit păsări minunate, ca un nor mare și gros foarte și s-a întins pe toată fața pământului aceluia. Și s-au umplut toate ramurile pomilor acelora de asemenea păsări și acestea se desfătau de frumusețea și încântarea acelei nestricăcioase creații și veselindu-se foarte au început cu bucurie să ciripească cu glas frumos foarte și viers dulce o cântare nemaiauzită și armonioasă, încât a răsunat tot pământul de asemenea glasuri dulci ale acelor păsărele și cântarea lor s-a înălțat până la înseși bolțile cerului. S-a spăimântat și s-a cutremurat toată adunarea aceea de față foarte foarte de veșnicul și înfricoșătorul acela Judecător din pricina strigătului izbucnit de la păsările acelea înfricoșătoare, strălucitoare și felurite care au început să ciripească și să laude pe Domnul și Dumnezeul a toate. Iar eu înmărmurit și uimit de glasul și răsunetul dulce al păsărilor acelora deosebite și felurite, zic către îngerul meu călăuzitor: „Doamne al meu, de unde au venit aceste preafrumoase păsări cu dulce glas și ce este viersul și cântarea lor desfătată?” Iar acela a zis către mine: „Aceste păsări pe care le vezi, frate, nu sunt supuse stricăciunii și schimbării și nașterii, precum cele ce sunt în viața aceasta vremelnică și multsuspinată, ci și acestea precum și viitoarea nouă creație sunt nestricăcioase prin veșnica și neîmbătrânitoarea dăinuire în veacul veacului și prin desfătarea și strălucirea veșnice”.
4. După ce s-au săvârșit acestea toate astfel, a privit iarăși Domnul spre înălțimile munților, adică în înaltul cerului, și iată, s-a deschis un nou cer într-o înfricoșată deschizătură și iată, mulțime de oștiri de îngeri și arhangheli înfricoșați cu slavă multă s-au pogorât din cer purtând minunata aceea cetate a lui Dumnezeu pe fața pământului, cântând și strigând cântarea trisaghionului trimisă Dumnezeului celui în Treime. Și când au ajuns pe fața pământului, au așezat-o pe pământ la răsărit. Și grădina aceea înfricoșătoare și preafrumoasă și vestită a fost cuprinsă înlăuntrul cetății aceleia minunate împreună cu Edenul cel de la răsărit. Și a privit Domnul la cetatea aceea minunată și s-a întărit ea în chip minunat pe locul noului și nestricăciosului aceluia pământ și toate bunătățile din mijlocul ei. Și nu se putea cerceta frumusețea și minunățiile cetății aceleia minunate și fără asemănare, de unde începea și unde se sfârșea, fiindcă aceea era cetatea marelui Împărat Dumnezeu, metropola cea de sus a Sionului, cetatea Ierusalimului de sus, cetatea celor întâi născuți, al cărei Artist și Creator este Dumnezeu, ai cărei munți sunt împrejurul ei și Domnul împrejurul poporului Său, de acum și până în veac[1]. Căci în jurul ei se aflau toate oștirile puterilor cerești și Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos în jurul poporului Lui așezat acolo. Și când se întărea cetatea aceasta în locul gătit ei, au strălucit marginile de la razele temeliilor strălucite și a zidirilor ei. Căci domurile ei în chip străin și netâlcuit erau construite și zidite din zeci de mii de culori duhovnicești și nuanțe care radiau o nespusă veselie, desfătare și bucurie fără sațiu celor ce priveau. Iar porțile ei, răsăreau precum soarele și trimiteau raze, luminând toate în jurul ei și lumină orbitoare era în ea.
(extras din Viața Sfântului Vasile cel Nou, vedenia despre înfricoșata Judecată)
