Iarăși zici: „Voi merge în iad, pen­tru mine nu există mântuire”. Gân­durile acestea înseamnă hulă, Îl „jignesc” pe Cel răstignit și iubirea Lui de oameni nemărginită. Sfântul Isaac Sirul spune: „Când arunci o mână de nisip în mare se risipește și dispa­re, nu deranjează marea câtuși de pu­țin. La fel și păcatele tale, când cad în oceanul nemărginit al milostivirii lui Dumnezeu, dispar îndată”. Prin ur­mare, de ce deznădăjduiești?

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spu­ne cu glas hotărât: „Dacă Dumnezeu te-a plăsmuit ca să te chinuiești, este «bine» să deznădăjduiești. Dar dacă bunătatea Lui te-a creat ca să te desfeți de bunătățile Raiului, la ce-ți este de folos deznădejdea? Deznădej­dea «locuiește» doar în iad. Deci, cât timp ești în viață, există mereu nădejdea mântuirii” (Omilia 1, către Teodor cel căzut).

(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul și spovedania, traducere de pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2012, pp. 61-62)