La Marcu 9, 24 problema simultaneităţii credinţei şi necredinţei apare în toată acuitatea ei. Prima impresie este că de vreme ce credinţa coexistă cu necredinţa, aceasta din urmă e precumpănitoare. Că de fapt, rămâne doar ea. Dar nu e decât o primă impresie, greşită.

Există în dialectica simultanelor credinţă-necredinţă un punct critic pe care, rugându-ne mai departe, îl depăşim. Prin faptul că mă rog, deşi mă îndoiesc, deşi prin urmare nu cred în mod absolut, cred! Aceasta e credinţa: depăşirea punctului critic al dialecticii.

Depăşirea aceasta (stăruinţa în rugăciune cu toate că mă aflu în stare de incertitudine) presupune un act de curaj. Ca şi în teorema lui R. Thom sunt pe vârful neutru şi catastrofic, la egală distanţă între credinţă şi necredinţă. Dacă merg mai departe, dacă mă rog, dacă nu mi-e frică să cred, înseamnă ca risc, pariez, mă avânt, sar în gol, optez – îndrăznesc. Exact ca în regula statornicită de însuşi Domnul: îndrăzniţi!

Cât despre senzaţia de umilinţă pe care o încerca văzând că nu putem crede în mod cu totul pur şi neşovăitor, trebuie şi ea depăşită. Cum? Printr-un act de smerenie: să recunoaştem că ispita, jalnica ispită a necredinţei, face parte din condiţia noastră omenească cum fac parte şi atâtea alte infirmităţi şi inferiorităţi. Tot de smerenie ţine adaosul esenţial: a zis cu lacrimi – lacrimile mântuitoare ale căinţei, speranţei şi beatitudinei.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 215)