Iubirea trebuie să fie adevărata noastră lege de conviețuire
Cred că cea mai mare dragoste pe pământ este dragostea părinților față de copii; dar aceasta, atâta timp cât copiii sunt buni și ascultători.
Dumnezeu însă ne iubește și când suntem buni, dar ne iubește și când suntem răi și păcătuim. Atunci este milostiv și dacă ne pocăim și ne întoarcem, ne iartă. Sfântul Apostol Pavel spune: „iar unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5, 20). Mult grăitoare în acest sens este pilda cu fiul risipitor, care ne arată iubirea și milostivirea lui Dumnezeu față de cei ce se întorc de pe calea păcatului. Când fiul se întoarce plin de căință, recunoscând că a greșit, tatăl nu-i face niciun reproș de genul: „Vezi ce ai pățit dacă nu m-ai ascultat, sau vezi cum ți-ai risipit averea”, ci iertându-l, s-a bucurat de întoarcerea lui. Dacă cu aceeași zdrobire de inimă ne vom întoarce și noi de pe drumul păcatelor, la fel vom fi primiți, pentru că „multă bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se întoarce!”.
În schimbul dragostei și milostivirii pe care Dumnezeu le manifestă față de noi, El așteaptă ca și omul să-I răspundă cu aceeași dragoste și ascultare. În ce mod?
Dacă Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, una sunt prin iubire, și dacă omul a fost creat din această iubire, oare nu tot iubirea trebuie să fie adevărata noastră lege de conviețuire?
(Arhimandritul Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, 1996, pp. 16-17)