Iubirea te aseamănă cu Dumnezeu, care este Dragoste. Fiind asemenea cu Dumnezeu, ajungi la cunoștința lui Dumnezeu și a purtării lui de grijă. De aici izvorăște răbdarea și negrija cea bună. Un astfel de om nu se tulbură zădarnic pentru păcatele altora, ci îi vede pe toți sfinți, știind că Dumnezeu poate să-i preschimbe pe toți cu harul Său, dacă nu acum, pe viitor.

Nu este cicălitor, nu se grăbește să-i mântuiască pe ceilalți, știind că aceasta stă în puterea lui Dumnezeu, dar nu a lui. Se roagă pentru toată lumea, crezându-se pe sine mai păcătos decât toți oamenii. Este aspru cu sine, dar îngăduitor cu ceilalți. În acest fel, omul propășește și se permanentizează în nepătimire și dragoste.

(Ierodiaconul Savatie Baștovoi, Parintele Selafiil – Dragostea care niciodată nu cade, Editura Marineasa, Timișoara, 2001, p. 13)