Lumea însăși a fost creată din veșnica iubire a Tatălui, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Iubirea divină e creatoare: „toate prin Dumnezeu-Cuvântul s-au făcut” (Ioan 1, 3). Iar iubirea în care Tatăl din veci naște pe Fiul e aceeași în care creează și lumea iubirii Lui, în care creează pe tot omul „nou-născut ce vine în lume”; orice copil, prunc, e o noutate, un unic, inedit, irepetabil, după icoana Unicului Său Fiu divin. E o taină a creației dumnezeiești, ca un „astăzi” fără de sfârșit, cunoscând, simțind cum cântă poporul nostru: „Pe Fiul Cel din vecie/ Mi L-a trimis Dumnezeu Mie,/ Să se nască și să crească,/ Să ne mântuiască”. Să ne mântuiască pe noi pururea, cu fiece copil și om trăitor în lume. Mântuitorul, Fiul iubirii părintești, zice: „Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5, 17).

Cugetăm sârguitor, în duhul Sfinților Părinți ai Bisericii: numai din pizmuire, din invidie pentru Fiul Părintelui Ceresc s-a născut ispita demonului și a insuflat omului gând „ucigător de oameni” (Ioan 8, 44), semănând în lume neiubire, vrajbă, stricăciune, sânge, teroare și moarte. Cum a sărbătorit Irod evenimentul Nașterii Fiului lui Dumnezeu? „Oferindu-I” drept prinos malefic uciderea acelor prunci, congenari cu Iisus Hristos, Domnul nostru (Matei 2, 16). Câți, „după chipul și asemănarea” lui Irod, n-au înmulțit adesea, chiar „festiv”, atâtea atribute ale răului, ale morții în lume?! Dar numai în iubirea revelată de la Tatăl în Fiul, numai în ea este viața. Principiul vieții cu adevărat: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Așa se descoperă, se învață, se trăiește iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu, a Părintelui Ceresc: prin darul Fiului Său pentru lume.

(10 predici de Părintele Galeriu, la 10 ani de la mutarea sa la Cer, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Lumea Credinței, București, 2013, pp. 126-127)