Acum câţiva ani, m-am dus în Pustie, am intervenit eu, ca să gust aroma sfinţeniei Asceţilor noştri şi să primesc binecuvântare. Un prieten Pustnic m-a condus la Coliba altui Pustnic despre care aveam informaţii că era un om sfânt. Avea obiceiul să repete din adâncuri, uşor schimbat, cuvântul profetic: „O, Doamne, trimite-mi lumina Ta şi adevărul Tău. Acestea m-au călăuzit şi m-au adus pe mine în muntele Tău cel sfânt şi în corturile Tale” (Psalmul 42, 3). Spuneau cei ce se nevoiau împreună cu el că era ciudat şi aspru în cuvintele lui. I-am adresat întrebarea:

– Cum vă simţiţi părinte sfinte, aflându-vă în acest mediu izolat şi petrecând într-o tăcere aproape continuă?

– O, frate, mi-a zis. În tăcere se ascunde filosofia cea mai adâncă a creştinismului şi se săvârşeşte în sufletul nostru o transformare negrăită. Netâlcuit este harul propriu duhului care tace şi, prin această tăcere sfântă, atât de elocvent... Tăcerea, părinte, deţine, în colonia noastră, taina sufletului nostru care are nostalgia patriei cereşti. Sfântul Isaac Sirul spune că toate lucrările duhovniceşti laolaltă nu se compară cu lucrarea tăcerii. Presupun că în cer tăcerea formează armonia mult grăitoare prin care duhurile sfinte şi fericite se lărgesc la infinit, rotindu-se în lumi de lumină şi dulceaţă nesfârşită în Dumnezeu... 

Credeţi-mă, a continuat Pustnicul, că unul singur e adevărul care domneşte de la marginea Tronului Măririi şi se întinde până la cea mai mică umbră a celei mai neînsemnate făpturi: Iubirea. Aceasta este izvorul din care coboară veşnic din cetatea lui Dumnezeu râurile sfinte ale Harului „care udă toată făptura spre rodire de viaţă”. Aceasta este ceea ce a zis Împăratul-Proroc David: „adânc pe adânc cheamă” (Psalmul 41, 9) călăuzind din abis prin infinit, spre înfricoşătoarea vedere a Dumnezeirii. Cea care pe toate le încheagă şi susţine. Cea care naşte şi încălzeşte, însufleţeşte şi călăuzeşte. Pecetea creaţiei şi simbolul Creatorului. Diamantul cel mare care scânteiază în fruntea diademei frumuseţii inexprimabile a Celui Prea înalt. Iubirea este explicaţia Creaţiei...

– Cum putem noi să dobândim în inimile noastre iubirea, părinte?, am zis eu întrerupând pe Ascet. Cum am putea să ne facem vrednici de iubirea Domnului noi, smeriţii?

– Cum putem să dobândim iubirea!, a zis Pustnicul, mişcându-şi capul şi ştergându-şi cu marginea veşmântului lacrimile care-i curgeau. Mă întrebaţi, adică, cum să reuşim ca Hristos să se sălăşluiască în inimile noastre (Romani 8, 11; Ioan 1, 14). Cum altfel, frate, decât prin iubire? Cum să-L atragem pe Hristos să se sălăşluiască în noi dacă nu prin curăţia inimii? Şi cum să atingem această curăţie, dacă nu prin lucrarea poruncilor? Şi cum să săvârşim poruncile fără lacrimi, rugăciuni şi osteneli? Iertaţi-mă, mi-a zis Pustnicul. Vă amintiţi ce spuneau Părinţii noştri: „Dă sânge şi ia duh”. Asta, cel puţin, o ştiu şi eu, viermele pământului. V-aş mai spune şi altceva, dar „înţelepciune grăim celor desăvârşiţi” (I Corinteni 2, 6)...

Şi am plecat, sărutând dreapta acelui Ascet, plină de bătături de la metanii...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos. Volumul I. Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba-Iulia, 1994, pp. 150-151)