Sunt oameni ce nu se întorc nicicând către Dumnezeu, nu se roagă nicicând. Și dintr-o dată sufletul lor e cuprins de amărăciune, mintea de neliniște și inima de întristare. Și omul simte că, în starea sa pustiitoare, nici o altă făptură omenească nu îl poate ajuta – chiar dacă îl ascultă până la ca­păt, nu e în stare să-i priceapă durerea. Atunci omul se întoarce către Dumnezeu și zice suspinând din inimă: „Doamne, miluiește-mă!”.

Ar părea că e de-ajuns să spui „Doamne, miluiește!” o singură dată în rugăciune; însă noi o spunem de trei ori, și de douăsprezece ori, și de patruzeci de ori. Aceasta se face pentru sufletele chinuite, ce nu pot nici mă­car să rostească „Doamne, miluiește!”. Așa că Bise­rica se roagă pentru ei. Iar Domnul aude; și chiar dacă la început omul abia de simte harul, ca flacăra unei lumânări, mai apoi îl simte din ce în ce mai mult, și sufletul i se ușurează. (Sfântul Stareț Nectarie de la Optina)

(Cerească Înțelepciune de la cei de Dumnezeu luminați Dascăli despre Cum să biruim deprimarea, ediția a 2-a, traducere de Constantin Făgețan, Editura Sophia, București, 2008, p. 92)