Vino acum, de-ţi convine, să lăudăm viaţa bună şi veşnică, şi ca înţeleaptă şi ca înţelepciunea în Sine, mai bine zis ca cea care dă subzistenţă întregii înţelepciuni, care e mai presus de toată înţelepciunea şi înţelegerea. Căci Dumnezeu nu numai că e supraplin de înţelepciune şi „înțelegerea Lui nu are hotar” (Psalmul 146, 5), ci e aşezat mai presus şi de toată raţiunea, mintea şi înţelepciunea.

Şi aceasta înţelegând-o în mod mai presus de fire bărbatul cu adevărat dumnezeiesc, o socotește soarele nostru comun şi al Învăţătorului nostru. El zice că „nebunia lui Dumnezeu e mai înţeleaptă decât înţelepciunea oamenilor” (I Corinteni 1, 25), nu numai pentru că toată înţelepciunea omenească e o rătăcire, judecată în comparaţie cu statornicia şi neclintirea înţelesurilor dumnezeieşti, ci pentru că este un obicei al teologilor (scriitorilor Scripturii) să socotească privaţiunile la Dumnezeu suferind contrariul.

(Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, Editura Paideia, București, 1996, pp. 162-163)