După tradiția iudaică, Maica Domnului, la împlinirea a patruzeci de zile, trebuia să meargă la Templu, ca să ia parte la „praznicul curățirii”, să-L închine pe Iisus (ca om) lui Dumnezeu, ca Întâiul născut de parte bărbătească (Luca 2, 21-24) și să ofere, conform Legii lui Moise, cel puțin „doi pui de turturea” (doi porumbei mici). Cei bogați aduceau miei, Hristos și aici Se arată sărac, ca să ne învețe adevărata simplitate, care atunci când devine măsură de viață, contribuie la fericire. De obicei, opulența duce la neputință duhovnicească. Când au mers la Templu, l-au întâlnit pe Dreptul Simeon, om temător de Dumnezeu care aștepta, conform textelor profetice, pe Mântuitorul lumii. El credea nezdruncinat, sub inspirația Duhului Sfânt, că nu va muri înainte să-L vadă pe Hristos. Nu vei vedea moartea până ce vei vedea pe Hristosul Domnului! Și Duhul Sfânt a fost asupra lui (Luca 2, 25-26). Maica Domnului, așa cum am spus, era însoțită de Iosif, considerat bărbatul ei și „tatăl lui Hristos”, așa cum este numit în Evanghelia Sfântului Luca (aici înțelegem încă o dată cât de indispensabil era Iosif Maicii Domnului, ca să acopere „fărădelegea”, încât să n-o batjocorească cărturarii și fariseii, să n-o ucidă cu pietre, ca „desfrânată”).

Simeon, luminat de Duhul Sfânt, L-a recunoscut pe Hristos drept Mântuitorul lumii, L-a primit în brațe și a rostit acea minunată rugăciune doxologică: Acum liberează pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace! Că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor. Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău, Israel (Luca 2, 29-31). Părinții Pruncului s-au minunat și de această întâmplare. Așa se explică faptul că Maica Domnului ascundea continuu aceste lucruri, păstra cuvintele acestea în inima ei (Luca 2, 51) despre Iisus, pe care după aceea le-a spus Apostolilor și Evangheliștilor, care le-au propovăduit și le-au așternut în scris.

(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumenița, 2007, pp. 50-51)