După tradiţia iudaică, Maica Domnului, la împlinirea a patruzeci de zile, trebuia să meargă la Templu, ca să ia parte la „praznicul curăţirii”, să-L închine pe Iisus (ca om) lui Dumnezeu, ca Întâiul născut de parte bărbătească (Luca 2, 21-24) şi să ofere, conform Legii lui Moise, cel puţin „doi pui de turturea” (doi porumbei mici). Cei bogaţi aduceau miei, Hristos şi aici Se arată sărac, ca să ne înveţe adevărata simplitate, care atunci când devine măsură de viaţă, contribuie la fericire. De obicei, opulenţa duce la neputinţă duhovnicească. Când au mers la Templu, l-au întâlnit pe Dreptul Simeon, om temător de Dumnezeu care aştepta, conform textelor profetice, pe Mântuitorul lumii. El credea nezdruncinat, sub inspiraţia Duhului Sfânt, că nu va muri înainte să-L vadă pe Hristos. Nu vei vedea moartea până ce vei vedea pe Hristosul Domnului! Și Duhul Sfânt a fost asupra lui (Luca 2, 25-26). Maica Domnului, aşa cum am spus, era însoţită de Iosif, considerat bărbatul ei şi „tatăl lui Hristos”, aşa cum este numit în Evanghelia Sfântului Luca (aici înţelegem încă o dată cât de indispensabil era Iosif Maicii Domnului, ca să acopere „fărădelegea”, încât să n-o batjocorească cărturarii şi fariseii, să n-o ucidă cu pietre, ca „desfrânată”).

Simeon, luminat de Duhul Sfânt, L-a recunoscut pe Hristos drept Mântuitorul lumii, L-a primit în braţe şi a rostit acea minunată rugăciune doxologică: Acum liberează pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace! Că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor. Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău, Israel (Luca 2, 29-31). Părinţii Pruncului s-au minunat şi de această întâmplare. Aşa se explică faptul că Maica Domnului ascundea continuu aceste lucruri, păstra cuvintele acestea în inima ei (Luca 2, 51) despre Iisus, pe care după aceea le-a spus Apostolilor şi Evangheliştilor, care le-au propovăduit şi le-au aşternut în scris.

(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumeniţa, 2007, pp. 50-51)