El se oprește la ușa Templului, știind că întreg spațiul interior al locului sfânt este împărăția dreptății și a iubirii, căreia el nu-i aparține și la care nu ar putea să ajungă. Dar din experiență știe și aceea că imposibilul poate să se întâmple și de aceea zice: „Fie-Ți milă; nu ține socoteală de legile dreptății, de legile religiei, în mila Ta coboară spre noi cei care nu avem niciun drept să fim iertați și nici să fim primiți în Templu!”.

Cele două căi izvorăsc din acelaşi eu al omului. Ele reprezintă alternativa ce-i stă în faţă: smerenia sau mândria. Fariseul, în aparenţă drept, a intervertit sensul religiei. El a împlinit doar obligaţiile exterioare, a redus legătura sa cu Dumnezeu la contribuţia bănească şi a nesocotit tocmai esenţialul: poziţia lui faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Vameşul, în schimb, conştient de păcatele sale, cerea doar iertarea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.

Nu cu strigătul glasului să te rogi Aceluia care este cunoscător al celor ascunse, ci cu strigătul inimii tale bate la urechile Lui. Nu cu mulțimea cuvintelor să tinzi spre El, fiindcă nu prin multă vorbire, ci prin minte preacurată te place Dumnezeu.

Sfânta Biserică a lui Hristos cunoaște o mulțime de cazuri în care Preabinecuvântata Maică a lui Dumnezeu i-a izbăvit pe oameni din toate greutățile.

Să ne rugăm ca Maica Domnului să ne trimită și nouă, celor afundați în patimi și păcate, bucuria ei neașteptată, să înmoaie inimile noastre și să le umple de smerenie și dragoste față de aproapele.

Maica Domnului este gata totdeauna să ne dea ajutorul ei, să ne aline suferințele, să reverse mângâiere în sufletul nostru chinuit, frământat și pârjolit, și în brațele sale de maică să ne liniștească.

Duhovnicul, cu luminarea Duhului Sfânt care cercetează adâncurile inimii, discerne patimile, și cel ce se spovedește este pus față în față cu sinele său real și recunoaște boala acestuia, fără să fie traumatizat, fără să deznădăjduiască și fără încercarea de a se autojustifica.

Și mintea omului înainte de păcat era atât de luminată și înțelegătoare încât Dumnezeu l-a pus pe om să dea denumire la toate viețuitoarele făcute de El. Dar cum a știut omul să le dea nume?

Vrem binecuvântarea lui Dumnezeu, vrem pacea lui Dumnezeu, vrem cununile mântuirii, vrem raiul, îi cinstim pe sfinți și pe mucenici, dar nu vrem pătimirea celor rele.

La moarte, îngerul păzitor însoțește sufletul nostru timp de o zi, prin locurile unde a făcut binele. Îngerul duce sufletul pe unde a viețuit și pe unde a umblat, și-i arată faptele bune pe care le-a făcut.