Iubirea față de aproapele este o manifestare a iubirii față de Dumnezeu, când ai iubire față de Dumnezeu. Altfel, iubirea față de aproapele nu este îndrumată de porunca iubirii, ci este împlinirea unei trebuințe sufletești întâmplătoare.

Ne întrebăm: dacă Domnul Iisus împlinește rugăciunile oamenilor păcătoși, atunci poate El să-și întoarcă fața Sa de la Preacurata Maica lui, când Ea aduce rugăciuni pentru noi, păcătoșii, la scaunul Lui? În plus, aceste rugăciuni ale Ei sunt neadormite, neîncetate.

Dar dacă noi nu manevrăm întrerupătorul rugăciunii, sufletul nostru nu va vedea lumina lui Hristos și va rămâne în bezna diavolului.

Cuvântul bun mângâie, încurajează, previne răul, îndeamnă spre bine. Vorba bună înaripează sufletul, însuflețește pe credincios, dă nădejde celui suferind, liniștește pe cel obidit, reîntoarce speranța celui bolnav, aduce pacea celui care dușmănește, dă credință în inima celui deznădăjduit.

„Doamne, Dumnezeule și Fiul meu, acest suflet necăjit, chiar dacă a greșit, dar pururea mi-a cerut să mă rog Ție. Iartă-l și fă cu dânsul milă!”

Postul Paştilor, Păresimile sau Patruzecimea – adică postul dinaintea Învierii Domnului – este cel mai lung și mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe. Postul Mare aduce schimbări și în plan liturgic.

Avem nevoie să ne luptăm pentru timp, căci prin timpul dedicat rugăciunii transformăm viața noastră trecătoare în viață veșnică, într-o continuă „neguțătorie” ale cărei roade se adună în veșnicie.

Să ne ostenim a săvârși măcar acestea: să ne pocăim, adânc să ne pocăim, și cu ajutorul harului ceresc să punem început bun mântuirii sufletului nostru, în fiecare zi.

Mărim pe Maica Domnului pentru mărețiile ei, pentru mărețiile ei izvorâte din Mântuitorul nostru Iisus Hristos, din Fiul său care S-a întrupat, din Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și a devenit și Fiu al Maicii Domnului. Cine? Cel ce este Dumnezeu adevărat și Om adevărat.

Făptuirea practică se dobândește prin ascultare, osteneală trupească, slujire, toate acestea constituie coloana ei vertebrală, care, în limba Părinților noștri se numește iubire de osteneală. Împreună cu acestea, nevoitorul păzește înfrânarea cuprinzătoare, privegherea și rugăciunea. Acestea toate unite împreună, fără a fi scopul, conduc la rezultatul dorit, omoară pornirile dobitocești, mișcările cele împotriva firii.