Sfinţii şi cuvioşii, ca unii ce s-au luptat pe viaţă şi pe moarte cu diavolul şi cu ei înşişi, ne dau şi în această privinţă o metodă şi un mijloc minunat prin care putem ieşi biruitori.

Nu pentru pagubele trupeşti să se descurajeze sufletul tău, nici lucrurile de nimic să-ți slăbească virtutea răbdării, ci teme-te mai ales de pagubă, dacă aceasta îţi împiedică scopul propus şi dacă simţi că te vatămă păcatele.

Sufletele care trăiesc în comoditate, care nu încearcă necazuri şi suferinţe, care se mulţumesc cu desfătările pământeşti, care urmează calea fericirii lumeşti. Sufletele acestea devin bolnăvicioase, fragile, moi ca ceara.

Pe când eram tânăr, eu mă luptam cu ele zi şi noapte şi asudam să mi le supun! Dormeam pe pământ, posteam cu desă­vârşire zile întregi, şi tot îmi dădeau de furcă!

Sărbătoarea în discuţie a fost instituită înainte de Schisma din 1054, generalizându-se însă abia în anul 1081. Poate că mulţi s-au întrebat de ce această împreună prăznuire a Sfinţilor Trei Ierarhi, mai ales că, încă din secolul al V-lea, Biserica îi prăznuieşte separat, la 1 ianuarie, la 25 ianuarie, la 27 ianuarie şi respectiv la 13 noiembrie.

„În toată viaţa sa, preotul trebuie să fie călăuzit de aceste fapte bune: credinţă puternică în Dumnezeu, dragoste spre oameni, bunăcuviinţă, smerenie şi râvnă lăuntrică pentru Hristos. Apoi să aibă înainte prezenţa lui Hristos, în toate privinţele.”

Când aţi ajuns la starea de curăţie trupească şi sufletească, prin post, rugăciune şi împăcare cu sine, cu semenii şi cu Dumnezeu.

Părinţii mei duhovniceşti mă îndemnau să fiu nelipsit de la sfintele slujbe şi să iubesc cu totală dăruire pe Dumnezeu şi pe oameni. Aceste două fapte bune le iubesc şi acum cel mai mult.

Cel mai mult am sporit (vreo şapte ani), când am făcut o meditaţie şi am zis aşa: preoţii îi socoteam ca pe Sfinţii Apostoli, pe stareţ ca pe Hristos şi pe toţi ceilalţi ca ucenici ai Sfinţilor Apostoli. Şi aşa bucurie aveam, că îmi venea în gând să le sărut şi tălpile şi picioarele la toţi părinţii.

Când zici „Doamne, Iisuse...” dă năvală şi diavolul, iar prin osteneala, lupta aceea, Duhul Sfânt se lasă simţit, dacă osteneala s-a unit cu smerenia. Duhul Sfânt se lasă simţit ca să vezi că El duce mintea în inimă – pentru că în inimă te rogi şi de acolo răpeşte Duhul Sfânt sufletul.