– Nu cumva, părinte, a zis teologul, pentru Părinţii menţionaţi asceza formează un obiect care corespundea temperamentului lor, neputând fi aplicat de aceea tuturor Părinţilor?

Zâmbind, Ascetul a zis:

– Ce sunt acestea pe care le spuneţi, frate? Toţi Părinţii au fost asceţi şi aproape toţi cei din conducerea Bisericii, au provenit dintre Monahi, continuând şi în scaunele lor canonul lor monahal. Epistola Sfântului Atanasie cel Mare către monahul Drakontie nu este o expresie a modului de gândire al Părinţilor cu privire la Episcopi? De altfel, spiritul ascetic este de provenienţă Răsăriteană. Deschideţi orice epistolă Apostolică şi veţi găsi din belşug elemente care recomandă ceea ce noi numim asceză. Însuşi Apostolul Pavel, ce a scris despre sine însuşi? „Îmi chinuiesc trupul meu şi mi-l robesc” (I Corinteni 9, 27). Îmi chinuiesc trupul meu! Închipuiţi-vă, dacă un Pavel, în care „trăia Hristos” (Galateni 2, 20), avea nevoie să lupte cu trupul, ce putem să spunem noi, defăimând astfel bunul ascezei? Ce răspundeţi la acestea?

– Aşa cum puneţi chestiunea, preacuvioase, ajungem în mod necesar la concluzia că toţi creştinii trebuie să trăiască ca nişte asceţi. Dar poate laicul, cu grijile vieţii lui, să fie şi un ascet?

– Să vă răspund, iubitule, a zis Pustnicul. Eu n-am susţinut că cei din lume trebuie să fie şi asceţi, ci că, independent de modul de asceză specific monahilor, învăţătura creştină prevede pentru toţi creştinii unele nevoinţe ascetice şi că natura Bisericii noastre este ascetică. Întrucât aşa stau lucrurile, în mod necesar fiecare laic trebuie să practice într-o oarecare măsură asceza, care constă din înfrânare, în înţelesul cuprinzător al cuvântului, din post la timpurile rânduite, împlinind porunca „rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17) şi „privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41). Şi ca să fiu scurt, credinciosul trebuie să depună tot timpul efortul evitării oricărui fel de rău şi cel al unei lucrări duhovniceşti care duce la desăvârşire. Înainte de toate, creştinul din lume trebuie să lupte fără odihnă cu trupul slab pe care-l poartă. Acestea sunt pe scurt premizele unei vieţi duhovniceşti, fără de care este cu neputinţă ca cineva să se ţină, prin fire, curat de miasmele lumii. Şi cele ce se spun, în timpurile din urmă cu eleganţă, credincioşilor despre niscaiva plăceri „nevinovate”, ca şi altele asemenea oferite auzului nostru, constituie o artă a satanei, ca să rătăcească, de e cu putinţă, şi pe cei aleşi. Plăcere „nevinovată” este o figură de stil absurdă. Nouă ne sunt cunoscute doar plăcerile duhovniceşti, ca răsplată a micilor necazuri de bunăvoie pe care le suportăm pentru mântuirea noastră, celelalte sunt pentru suflete o momeală ucigătoare. De altfel, Sfânta noastră Biserică nu spune: „Împărăţia lui Dumnezeu nu e mâncare şi băutură, ci dreptate şi nevoinţă (asceză) împreună cu sfinţenie” (Romani 14, 17), numai pentru monahi, ci pentru toată pleroma care poartă numele de creştin...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 176-177)