Îndoita strădanie – a milostivirii lui Dumnezeu, pe de o parte, și a credincioșiei omului, pe de alta – a dăinuit de-a lungul nesfârșitelor veacuri. Domnul, „Cel Ce a zidit deosebi inimile oamenilor” (cf. Psalmul 32, 15), a privit „spre toți cei ce locuiesc pământul” (Psalmul 32, 14) și a căutat la lucrurile lor. Din chiar prima clipă a căderii lui Adam, Dumnezeu l-a căutat pe călcătorul poruncii: „Adame unde ești?” (Facerea 3, 9). Și nu a încetat să caute printre fiii oamenilor măcar unul cu înțelegere, măcar unul care să-L caute pe Dumnezeu și să facă bine (Psalmul 13, 2). Deznădăjduit, psalmistul ne spune că un astfel de om nu s-a putut afla, pentru că „toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut: nu este cel ce face bine, nu este până la unul” (Psalmul 13, 3; 52, 4).

Dar „când a venit plinirea vremii” (Galateni 4, 4; cf. Efeseni 1, 10), o astfel de persoană s-a găsit pe pământ, Sfânta Fecioară, care avea toată neîntrecuta frumusețe și slava cea „dinlăuntru” (Psalmul 44, 13). Înfățișarea ei înaintea lui Dumnezeu era atât de strălucită și minunată încât Împăratul ceresc „a poftit frumusețea ei” (cf. Psalmul 44, 13), a umbrit-o cu Duhul Său cel Sfânt, a făcut-o scaun al heruvimilor și a „plecat cerurile și S-au pogorât” (Psalmul 17, 11; II Regi 22, 10). Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, Sfânta Fecioară era un vas desăvârșit, care cuprindea toate harurile duhovnicești și virtuțile dumnezeiești. Trei virtuți erau însă îndeosebi vădite.

Prima era retragerea ei „isihastă” în rugăciune, în Sfânta Sfintelor, adică desăvârșita ei moarte față de lume și înfățișarea sa heruvimică înaintea Dumnezeului celui Viu, Dumnezeul părinților săi. Ea a uitat poporul său și casa părintelui său (cf. Psalmul 44, 12) și, în schimb, înălța către Dumnezeu rugăciuni de cerere pentru mântuirea întregii lumi. S-a făcut primitoare de descoperire desăvârșită, a atras la sine pe Cel Preaînalt și s-a arătat a fi Vitleem – o casă a „pâinii vieții” (Ioan 6, 48) –, Maica lui Hristos-Dumnezeu. Precum Avraam, ascultând glasul lui Dumnezeu și uitând rudeniile sale, a primit făgăduințele; precum Iacov, când a fost prigonit, a ajuns la acel loc înfricoșat, „Poarta Cerului” (Facerea 28, 17) și precum Israel, expus primejdiilor pustiei, a primit descoperirile dumnezeiești, tot așa și Sfânta Fecioară, care murise lumii, a devenit sălașul Firii dumnezeiești.

A doua ei virtute este smerenia. Precum ea însăși spune, Domnul „au căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 48). „Nimicnicia” adâncii și desăvârșitei sale smerenii a devenit „materia” din care Cel Preînalt a lucrat rezidirea neamului omenesc. Cu ajutorul acestei smerenii, Preasfânta Fecioară a urmat în chip prorocesc Calea pe care Fiul ei avea să o descopere și a împlinit legea Duhului Său: „Cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 14, 11; 18, 14), și astfel, Cel Puternic „i-au făcut mărire” (Luca 1, 49) și a înălțat-o mai presus chiar și decât puterile îngerști.

Cea de-a treia virtute este neprihănirea ei, care n-a fost niciodată întinată, nici prin privire, nici prin gând, nici măcar prin cea mai ușoară înclinație a inimii. Inima ei era cu totul dăruită lui Dumnezeu și tocmai această „dăruire de sine” (paradosis) a învrednicit-o să vorbească cu Dumnezeu și L-a făcut pe Dumnezeu să aștepte consimțământul ei: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău” (Luca 1, 38), ca pe încuviințarea fără de care lucrarea de mântuire a lumii nu era cu putință.

(Arhimandritul Zaharia, Lărgiți și voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba iulia, 2009, p. 130)