Cel Care S-a întrupat, Dumnezeu-Cuvântul, de vreme ce a asumat în ipostasul Lui dumnezeiesc întreg omul ca trup și suflet, a transmis ambelor elemente proprietățile dumnezeiești, și de aceea în toate cele mai nepătrunse și mai tainice ascunzișuri ale ființei omenești a intrat caracterul theo-nostalgic [θεονοσταλγικὸς] și hristo-nostalgic [χριστονοσταλγικός].

A devenit Dumnezeu-Cuvântul modelul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul lui și însuși Raiul lui. Numai prin Hristos sufletul omenesc și-a redobândit sinele, și pe bună dreptate Domnul nostru a mărturisit că „Cel care-și va pierde sufletul lui pentru Mine îl va afla”.

Numai când Îl are ca punct de plecare și finalitate pe Dumnezeu-Cuvântul sufletul omului se întregește și își atinge scopul. Orice altă mișcare și activitate a sufletului devine și rămâne irațională și fără sens, dar este în esență în afara lui. Sau, mai degrabă, se află în nebunie, în dobitoceasca pervertire a patimilor și a păcătoșeniei, într-un chin și o groază fără sfârșit.

(Gheron Iosif Vatopedinul, De la moarte la viață, traducere Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 37-38)