Dacă ar trebui să amintim şi să povestim despre una dintre cele mai minunate întâmplări, atunci o vom relata pe aceasta. Dalisandos este o cetate sau, mai bine zis, nu mai este decât umbra şi amintirea unei cetăţi, exilate în întuneric şi anonimat, dar care a primit şi ea următoarea învăţătură din partea Sfintei Muceniţe. Într-adevăr, pentru că această cetate o cinsteşte în chip deosebit, a dobândit de la Sfântă o minune încă şi mai impresionantă. La praznicul în cinstea Muceniţei (praznic strălucitor, vestit, foarte popular, la care vin mulţimi de pretutindeni), dacă, în timpul privegherii de seară, am sta de strajă pe vârful muntelui învecinat cu cetatea, munte care stă cu spatele la Răsărit şi priveşte spre Apus, şi am rămâne acolo fără să adormim, am vedea-o pe Sfântă în înaltul cerului, într-un car de foc pe care îl conduce, grăbindu-se să ajungă tot la ea acasă, părăsind Seleucia pentru acest locaş feciorelnic pe care-l înconjoară cu grija ei şi al cărui farmec îl arată ca pe un colţ sigur şi adecvat. Într-adevăr, sunt acolo numeroşi copaci înalţi, cu o coroană deasă, plini de flori şi fructe; de asemenea, există numeroase izvoare încântătoare, cu apă proaspătă care ţâşneşte şi curge din fiecare copac şi din fiecare piatră, cum s-ar spune, şi care înconjoară biserica. Acest loc se bucură şi de un vânt propice, fremătând plăcut. Iarba deasă şi grasă răspândită pe pământ în mii de culori oferă odihnă tuturor: bărbat, femeie, copii liberi, animale care pasc, chiar şi celor care vor să dănţuiască, să salte de bucurie. Există chiar şi bolnavi pe care i-a ajutat să-şi redobândească sănătatea. Prin urmare, pentru a participa la praznic şi a ajunge cât mai repede în acest loc fericit care i se potriveşte doar ei, în fiecare an, la aceeaşi oră, cea mai propice dintre toate, pleacă de pe vârful acestui munte după ce şi-a înhămat caii – ar fi spus poetul (Iliada V, 720; VIII, 382 - unde e vorba despre Hera) –, coboară acolo şi intră în biserica ei. Iar dacă s-a terminat praznicul şi a împărţit oamenilor adunaţi darurile pe care obişnuieşte să le ofere, desfătându-se puţin de frumuseţea acestui loc, purcede pe drumul de întoarcere. Dar fără să însemne că-şi părăseşte biserica de aici, pentru că ochiul sfinţilor nu cunoaşte vreo stavilă, nu este împiedicat să viziteze oricând toate ţările, toate popoarele, oraşele şi cetăţile pe care le doresc. Tarsul se bucură, de asemenea, de o astfel de minune, căci dumnezeiescul Pavel îl vizitează în acelaşi fel, după marea cetate împărătească a Romei, fiind cea mai potrivită cale pentru el de a-şi cinsti cetatea, căminul, praznicul, de a le arăta personal celor care îl cinstesc că a fost mulţumit de praznic, că le-a primit însemnele evlaviei, iar în schimb, le oferă cele mai frumoase daruri. În mai mult de o singură situaţie de asediu, aceeaşi cetate Dalisandos a fost ferită de la pieire, evident, prin intervenţia minunată a Sfintei Muceniţe Tecla. Ea apăru pe culmea cea mai înaltă de acolo, vederea sa orbindu-i pe duşmani, într-atât focul din cer îi paraliză de uimire şi îi forţă să ridice starea de asediu. Încă mai există oameni care îşi amintesc de această minune şi care nu puţin se bucură să o povestească.

(Viața și minunile Sfintei Întâi Mucenițe și întocmai cu Apostolii Tecla, Editura Doxologia, pp. 125-125)