Pe lângă latura sa practică, afișul exprima un mare adevăr: nu numai bătrânii, bolnavii și suferinzii, ci toți, dar absolut toți, avem nevoie de dragoste. Așa cum nu putem trăi fără aer, fără lumina și căldura soarelui, tot așa nu este cu putință fără dragoste, traiul omului pe pământ. Toți avem nevoie de dragoste.

Faptul acesta nu are nevoie să fie demonstrat, îl trăiește fiecare om în viața sa proprie. „Puterea de a iubi este sădită de la început în sufletul omenesc” (N. Cabasila: „Viața în Hristos”, pag. 64). Face parte din însăși alcătuirea ființei noastre, este pecetea chipului lui Dumnezeu „Care este iubire” (I Ioan 4, 8).

În Vechiul Testament, iubirea se află în fruntea Decalogului, dar adevărata ei icoană ne-a arătat-o Mân­tuitorul Hristos, când s-a întrupat din dragoste pentru noi și ni s-a descoperit ca Iubire întrupată. Atunci, El a iubit pe oameni cum nimeni nu i-a iubit sau îi va iubi vreodată; le-a tămăduit bolile, le-a iertat păcatele și s-a împovărat cu păcatele tuturor, primind să moară pentru noi cu moarte înjositoare, pentru a ne deschide tuturor calea iubirii și a învierii. Apoi ne-a lăsat cel mai sfânt Testament, pecetluit cu sfântul și dumnezeiescul Său Sânge: „Porunca cea nouă a iubirii”.

La Cina cea de Taină, în ultimele clipe pe care le mai trăia cu ucenicii, Mântuitorul le încredințează acest Testament al Iubirii: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unul pe altul așa cum v-am iubit Eu pe voi. Acesta va fi semnul după care lumea vă va cunoaște că sunteți ucenicii Mei” (Ioan 13, 34-35). Și ca și cum n-ar fi fost de-ajuns această așa de limpede poruncă, Mântuitorul o repetă iarăși peste puțin „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unul pe altul așa cum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12); pentru ca îndată să o repete și mai hotărât: „Aceasta vă poruncesc: Să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 15, 17). Cu nici o altă poruncă evanghelică n-a făcut Mân­tuitorul așa.

(Ieromonahul Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 80-81)