Cine crede în Iisus Hristos, acela Îl cunoaște, Îl iubește și-L proslăvește, adică Îl cuprinde cu mintea sa, întrucât acolo este locul cunoașterii. Îl cuprinde cu inima, întrucât acolo e locul dragostei. Îl cuprinde cu toate puterile, întrucât acestea lucrează. Aici se arată slava Domnului, care strălucește ca lumina pentru ceilalți. Așadar, a-L cunoaște, a-L iubi și a-l proslăvi pe Iisus Hristos înseamnă a crede în El.

Cunoscându-L pe Domnul, trebuie să-L iubim. Fiecare dintre noi iubește ceva: unii iubesc aurul și comorile, alții cinstea și slava, pe când alții doar propriul trup și de aceea se îndeletnicesc doar cu mâncarea, cu băutura și îmbrăcămintea. Ceea ce iubim umple tot adâncul inimii noastre în așa fel, încât în aceasta nu mai rămâne loc pentru Iisus Hristos. În vasul plin cu apă nu mai încape nimic. Nici inima noastră, fiind plină cu dragoste deșartă, nu mai primește dragostea de Iisus Hristos și nici n-o poate primi, până când nu se va micșora dragostea de lucrurile stricăcioase.

De aceea, trebuie să le lepădăm pe toate celelalte, știind că voia și iubirea lui Dumnezeu ne sunt atât de aproape, încât Iisus Hristos spune: „Eu sunt cu voi în toate zilele” (Matei 28, 20); atât de mari, încât „așa a iubit Dumnezeu lumea, că pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (Ioan 3, 16); atât de stăruitoare, încât Domnul zice: „Iată, Eu stau la ușa inimii fiecăruia și bat; dacă va auzi cineva glasul Meu și va deschide, voi intra la El” (Apocalipsa 3, 20). Și ușa inimii se va deschide pentru Domnul numai atunci când Domnul va intra în ea și toată inima noastră va striga: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Va striga și Îl va simți, va gusta dulceață de negrăit și se va bucura în Domnul.

(Sfântul Inochentie al Penzei, Viața care duce la Cer, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, pp. 152-153)