Există trăsături specifice care caracterizează mona­hismul românesc, de pildă față de cel atonit?

Deși monahismul ortodox este de un singur fel și având aceleași rânduieli de bază, totuși popoarele ortodoxe, dezvoltându-se în condiții geografice și istorice proprii, creștinismul și deci și monahismul lor prezintă și trăsături caracteristice proprii.

De pildă, monahii români când vin la Athos sunt surprinși văzând călugări tineri purtând schima cea mare monahicească. În mănăstirile românești nu există schivnici tineri. Aici schivnicia este privită cu gravitatea recomandată de Rânduiala schivniciei, care zice: „Se cuvine ca schimonahul cel nou să-și schimbe cu totul viețuirea, silindu-se până la moarte să ajungă bărbat desăvârșit...”. De aceea numai unii monahi, mai vârstnici, îndrăznesc să se facă schivnici. Și atunci ei duc o viață de aspră asceză, post și rugăciune, spo­vedanie și împărtășire mai deasă cu Sfintele Taine și multă tăcere. „Schivnicul, zic monahii, trebuie să vorbească numai șapte cuvinte pe zi”.

O trăsătură caracteristică a Creștinismului și mona­hismului românesc este o pronunțată discreție. Monahii foarte sporiți duhovnicește se feresc cu multă grijă de a vorbi despre ostenelile lor pentru virtute și despre harismele primite, știind că numai „prin darul lui Hristos sunt ceea ce sunt”, și că fără de Dumnezeu nu pot face nimic (Ioan 15, 5). Așa trebuie să fie monahul, împlinitorul tuturor poruncilor lui Hristos; „nu-i mare lucru dacă ești ceea ce trebuie să fii!”. Din această discreție, Creștinismul românesc nu a făcut mare caz de sfinții săi proprii, deși nu i-au lipsit; iar monahii români, prezenți de multe secole pe Muntele Athos, nu s-au străduit să aibă și ei o mănăstire a lor, fiind până astăzi singurii monahi ortodocși, fără mănăstire în Acropolea Ortodoxiei.

O altă caracteristică a monahismului românesc este accentul deosebit pus pe latura practică a vieții duhovnicești. Pe de o parte, pentru a ajuta pe monahi să-și dobândească mai sigur nepătimirea, pe de alta făcându-se mai folositori obștii mănăstirești și chiar credincioșilor care au nevoie de ajutor, Sfântul Calinic de la Cernica, o întruchipare a acestei spiritualități, unea în chip uimitor în persoana sa rugăciunea și înfrânarea cea mai severă, cu ascultarea cea mai deplină în obște și cu grija de săraci. Este un exemplu de spiritualitate integrală.

(Ieromonahul Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 54-55)