Eu trăiesc într-o adunare de prieteni și de frați!
Începutul iubirii poate fi acesta: dacă nu vrei să spui ca Sfinții Părinți: „Eu sunt cel mai păcătos”, măcar să-ți dai seama că tot păcatul trăiește în tine. Și văzând aceasta, ne recunoaștem reciproc. Te cunosc mai mult decât crezi sau decât cred eu, prin mine însumi. Atunci, în loc să-l judecăm pe aproapele, să-l miluim, căci și Dumnezeu mă miluiește pe mine. Hai să facem ca Dumnezeu! Să nu mă enerveze aproapele cu felul lui de a fi, căci și eu enervez pe alții că sunt așa. Dar cum mă schimb eu din acest „așa”? Dar el cum se schimbă din acest „așa”, chiar dacă „așa”-ul lui nu este ca al meu, ci altfel? Dar îi pot înțelege durerea și-i pot compătimi slăbiciunea. Prin compătimirea aceasta mă unesc cu fratele meu, chiar începând de la păcat. Și iată că Dumnezeu face o astfel de minune ca păcatului, care este despărțire și moarte, să devină – paradoxal – viață și apropiere, unire între oameni. Să vă povestesc acum o întâmplare care lămurește mai bine cele ce am spus.
Erau într-o gară, în Anglia, doi oameni și acolo, firește, era aglomerație mare. Unul din ei zicea: „Ah, tare nu sufăr îmbulzeala asta, mulțimea asta care forfotește, oamenii aceștia”. Celălalt i-a spus: „Eu în fiecare văd, potențial, un prieten, un frate. Tu trăiești în îmbulzire și în gloată. Eu trăiesc într-o adunare de prieteni și de frați”.
Lăuntric, acest lucru este adevărat. Cel puțin eu am învățat de la acela că tu, în măsura în care îți este dat, poți schimba atitudinea gloatei. Și vă mai spun că acela care vedea prieteni în masele de oameni nu avea frică de nimeni: mergea pe străzi, în puterea nopții, căuta îmbulzeala oriunde și n-a pățit niciodată nimic. Știu însă că celălalt a avut de suferit, de câteva ori, de pe urma gloatei.
(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 93-94)