Dumnezeu nu iartă „cu ţârâita”: „şi te iert, şi nu te iert”, ci te iartă pe deplin. Când te ştii iertat de Dumnezeu, nu trebuie să te mai gândeşti că ai făcut, cine-ştie-când, cine-ştie-ce. Dumnezeu are puterea să şteargă totul şi trebuie să ştergem şi noi, din mintea noastră, lucrurile care nu ne favorizează. Şi aceasta, pentru că ştim că Dumnezeu este Tatăl nostru.

Domnul Iisus Hristos ni L-a descoperit pe Dumnezeu ca Tată al nostru. În Psalmul 102 se spune: „Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa-i miluieşte Domnul pe cei care se tem de Dânsul”. Bunătatea lui Dumnezeu e aşa de mare, încât umple tot spaţiul de la cer până la pământ. Cine ştie cât e distanţa între cer şi pământ? Nu ştie nimeni, dar în orice caz, ştim cu toţii că bunătatea lui Dumnezeu e infinită; toate ale lui Dumnezeu sunt infinite: şi iubirea lui Dumnezeu este fără margini, şi mila lui Dumnezeu este fără margini...

Noi ştim  toate acestea, dar nu ne prea gândim la ele,... însă ar trebui să ne gândim, pentru că numai atunci ai o rugăciune adevărată; de exemplu, o rugăciune mulţumitoare pentru iertarea păcatelor ai numai atunci când eşti sigur că Dumnezeu, în marea Lui milă, te primeşte cum eşti şi te face El cum vrea El să fii. Deci Dumnezeu vine către noi, noi mergem către Dumnezeu şi ne unim cu Dumnezeu, iar în noi se întâmplă aceeaşi unire care s-a întâmplat între firea omenească şi firea dumnezeiască în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos; pentru că Domnul Hristos vine în noi prin împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine, Se face trup în noi. Trupul nostru se realizează din Trupul şi Sângele Său, iar dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos se coboară până la nivelul la care putem noi suporta prezenţa dumnezeirii.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Disciplina interioară prin rugăciunea de toată vremea, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006, p. 30)