La Judecata de Apoi nu vom putea spune „Doamne, nu am ştiut că acesta este păcat!”, deoarece conştiinţa noastră este martoră, ea ne-a spus că este păcat, dar noi n-am ascultat-o.

De asemenea, nu vom putea spune „Doamne, n-am putut!” pentru că avem voinţa dată de la Dumnezeu, şi când suntem hotărâţi pentru o faptă, nimeni nu ne poate înfrânge această voinţă; nici îngerii, nici diavolii.

Deci, suntem responsabili înaintea lui Dumnezeu de tot ce facem în viaţă. Cum spune psalmistul: „Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12). Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a dat mari posibilităţi omului de a se îndumnezei, de a deveni sfânt, deoarece are suflet şi conştiinţă care sunt de la Dumnezeu, dar el nu le foloseşte în scopuri sfinte, înalte, nobile, ci le perverteşte şi se alătură animalelor care nu au raţiune şi nu au suflet.

Deci dacă omul rămâne la acest stadiu de trăire a vieţii, el coboară din demnitatea de fiinţă superioară şi îşi calcă astfel nobleţea în picioare.

Toţi acei oameni de la facerea lumii până astăzi, care au fost conştienţi de faptul acesta, au luptat din răsputeri pentru o cât mai înaltă purificare trupească şi sufletească, găsindu-și model în Dumnezeu, în lumea spirituală şi au ajuns la stadiul de sfinţenie, de nepământesc, cu toate că erau pământeni.

(Protosinghelul Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile şi incontestabile din Biserica Ortodoxă, Editura Amacona, 1997, pp. 138-139)