Cuviosul Serafim din Sarov (+1833) spunea: „Vârtutea nu este o pară, nu dintr-odată o mănânci”. Socotesc că sfântul avea în vedere nepătimirea – cununa unei îndelungate nevoințe. Trebuie să trăiești destul de îndelung spre a te apropia de țelul de pe urmă: vecinica petrecere în lumina Sfintei Treimi. Și în Psalmi aflăm rugămintea ca viața noastră să nu se curme la jumătatea căii: „Dumnezeul meu, nu duce pre mine întru înjumătățirea zilelor mele” (Psalm 101, 25). Rugându-ne pentru îndelungarea vieții noastre și a celorlalți, ne rugăm, bineînțeles, nu pentru o îndelungare fără sens a existenței noastre biologice, când am deveni neînstare de o mai mare propășire.

Ne rugăm pentru o binecuvântată înmulțire a zilelor noastre pe Pământ câtă vreme făptura noastră este plină de putere duhovnicească, de lumina înțelegerii, spre a primi noi înțelesuri despre lumea cea de sus. În inima noastră gândim despre trecerea în lumea lui Dumnezeu ca despre propriile noastre Paști: ca ea să se săvârșească în cea mai bineprimită clipă, în dragoste și pace  – acea pace pe care Domnul a dat-o ucenicilor Săi înaintea ieșirii Sale (Ioan 14, 27).

Mare bine este a simți înlăuntrul nostru suflul puterii lui Dumnezeu, chiar neîncetat, dacă se poate; dar când dragostea lui Hristos stăpânește mintea și inima, bine este a trece în acea lume a cărei căutare și așteptare fusese cuprinsul de căpetenie al duhului nostru. Știm că El Însuși ne-a căutat și ne-a dorit spre a petrece cu El în nemărginirea Sa  – „acolo unde este El” (Ioan 17, 24). Făcătorul nostru cu adevărat dorește a ne vedea deopotrivă cu El în plinătatea Ființei.

(Arhimandritul Sofronie, Taina vieții creștine, Editura Accent Print, Suceava, 2014, pp. 66-67)