O lume întreagă se află în întunericul necunoştinţei şi în umbra morţii, flămândă şi însetată de hrana vieţii, rătăcind ca oile fără păstor, hărţuită de puterile duşmănoase ale întunericului, departe de Domnul cel atât de aproape de noi. Călătorim pe calea vieţii şi Hristos este cu noi, dar ochii noştri „sunt ţinuţi”, ca ai celor doi ucenici, care mergeau spre Emaus (Luca 22, 16); vedem pe Domnul pe ţărmul vieţii noastre şi „nu ştim că El este” (Ioan 21, 4).

Nu din pricina soarelui ne aflăm în întuneric dacă ne închidem într-o cameră fără ferestre. Nu stă în firea bunătăţii şi iubirii dumnezeieşti care a făcut pe om fiinţă liberă, să nesocotească această demnitate a noastră şi să ne impună dumnezeiasca Sa prezenţă. Dumnezeu, Care poate totul şi este pretutindeni, nu ni se impune, ci primeşte să-L ţinem la distanţă, aşteaptă ca noi să-L vedem, să nu-L trecem cu vederea. El, Cel Atotputernic, așteaptă ca noi să înlăturăm distanța la care Îl ținem: „Iată, Eu stau la ușă și bat” (Apocalipsa 3, 20).

(Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 105-106)