Ne-am obişnuit să vorbim despre Toma necredinciosul şi despre duminica lui Toma, adică a lui Toma cel necredincios.

Pentru că ne sună în minte şi-n urechi versetele mult citite şi deseori citate din Evanghelia Sfântului Ioan, cap. 20, 24-29. Acolo ni se vorbeşte de Toma care a spus celorlalţi ucenici că nu crede că Domnul a înviat până ce nu va fi văzut în mâinile Lui semnul cuielor şi nu-şi va fi pus mâna în coasta Lui. Acelaşi text ne informează că după opt zile, ucenicii aflându-se toţi laolaltă, Iisus a venit, uşile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor şi a grăit lui Toma: Adu degetul încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi, nu fi necredincios, ci credincios. Drept care Toma răspunde, covârşit: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Dar, dacă nu pregetăm a cerceta şi celelalte Evanghelii, constatăm că nu numai Toma a fost necredincios; necredincioşi au fost toţi apostolii, aşa încât Duminica Tomei (subînţeles necredinciosul) s-ar cuveni să se numească a tuturor apostolilor bântuiţi de necredinţă.

În adevăr, referatul Sfântului Marcu ne-o arată pe Maria Magdalena mergând să-i vestească pe apostoli că L-a văzut pe Domnul viu şi pe aceştia nedându-i crezare. Mergând alţi doi care-L văzuseră în drum spre o ţarină, Iisus li se arată şi-i ceartă pentru necredinţa şi împietrirea lor. [...]

Nu încape aşadar dubiu că n-au crezut toţi, nu doar Toma. N-au crezut pentru că nici nu era de crezut! Într-atâta trebuie să le fi apărut răstignirea, moartea şi înfrângerea lui Iisus drept definitive şi ireversibile. Făgăduinţele învăţătorului lor: vorbe frumoase, iluzii spulberate, amăgeli ale cugetului!

(Monahul Nicolae Delarohia, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, pp. 98-99)