Libertate înseamnă şi diversitate şi unicitate. În măsura în care suntem liberi, fiecare dintre noi manifestă chipul divin în maniera sa personală şi absolut unică. Din această cauză, fiecare fiinţă umană are o valoare infinită în unicitatea sa. Fiecare este un scop şi nu mijlocul unui scop exterior. Cultura contemporană ne determină să gândim în termeni stereotipi privind totul ca ceva ce ar putea fi măsurat şi clasat statistic sau chiar „programat” informatic. Ca umanişti creştini vom avea numai de câştigat rezistând acestei tendinţe. Este de datoria noastră să trecem fără încetare de la nivelul superficial la care fiinţele vor fi clasate în categorii, la nivelul persoanei autentice care nu este niciodată nici plictisitoare şi nici previzibilă. Duhul Sfânt ne-a creat pe toţi liberi şi pe fiecare diferit; dar numai sfinţii, ca „pnevmatofori” ne revelează adevăratele calităţi ale făpturii umane, dovedind cea mai mare diversitate. Nu sfinţenia e monotonă, ci răul.

Făptura umană, creată după chipul dumnezeiesc, investită cu conştiinţă de sine şi puterea discernământului moral, nu se mulţumeşte doar să locuiască în lume şi s-o folosească, cum fac celelalte vieţuitoare, ci este capabilă să-L laude pe Creatorul ei şi să I-o reofere printr-un gest de mulţumire. Numai prin această ofrandă devine omul cu adevărat uman, adică o persoană cu totul diferită. Aceasta este cea de a doua dimensiune ce ne defineşte ca oameni.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 37-38)