De trebuință este ca duhovnicul să fie așezat cu adevărat cu fața spre Cer, către Dumnezeu, în așa măsură, încât omul care a venit la el să simtă îndată dimensiunea vieții duhovnicești. Să simtă împreună cu preotul că aici se deschide ceva cu desăvârșire nou și, în același timp, cea mai importantă latură a vieții lui.

E de trebuință ca duhovnicul, prin rugăciunea lui, prin viața lui, să atragă binecuvântat ajutor de Sus. Și cei mai buni duhovnici au fost întotdeauna duhovnicii cu viață sfântă; nu psihanaliștii, nu psihiatrii și psihologii, care lucrează în „centre de redare a încrederii”, dau cele mai bune sfaturi și se orientează corect în stările sufletești ale omului.

Nu acești experți se arată cei mai buni tămăduitori duhovnicești, ci doar oamenii cu viață sfântă, care acționează cu alte metode, care dispun de binecuvântate daruri, care știu să se roage, să cheme ajutor de la Dumnezeu și să arate binecuvântată putere dumnezeiască spre omul neputincios și suferind.

Se întâmplă adesea ca la spital să vină un om în aparență sănătos și cu zâmbetul pe buze. Să spunem că și-a luxat un picior. Și să i se recomande lui: „De mult nu ați mai trecut pe la policlinică, trebuie să treceți prin câteva examene, trebuie să faceți câteva analize”. Omul nu vrea, căci se simte sănătos, însă este constrâns. Iar în urma analizelor se descoperă că acesta are cancer, lucru la care nici măcar nu se gândise vreodată. Crezând că este pe deplin sănătos, el se pregătea să meargă la munte, într-o excursie. I se spune însă: „Nu! Este nevoie ca grabnic să vă internați în spital, să fiți operat; fără amânare. Și, desigur, chiar dacă operația va reuși, nu veți mai putea merge la munte anul acesta”.

(Protoiereul Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 14-15)