De trebuinţă este ca duhovnicul să fie aşezat cu adevărat cu faţa spre Cer, către Dumnezeu, în aşa măsură, încât omul care a venit la el să simtă îndată dimensiunea vieţii duhovniceşti. Să simtă împreună cu preotul că aici se deschide ceva cu desăvârşire nou şi, în acelaşi timp, cea mai importantă latură a vieţii lui.

E de trebuinţă ca duhovnicul, prin rugăciunea lui, prin viaţa lui, să atragă binecuvântat ajutor de Sus. Şi cei mai buni duhovnici au fost întotdeauna duhovnicii cu viaţă sfântă; nu psihanaliştii, nu psihiatrii şi psihologii, care lucrează în „centre de redare a încrederii”, dau cele mai bune sfaturi şi se orientează corect în stările sufleteşti ale omului.

Nu aceşti experţi se arată cei mai buni tămăduitori duhovniceşti, ci doar oamenii cu viaţă sfântă, care acţionează cu alte metode, care dispun de binecuvântate daruri, care ştiu să se roage, să cheme ajutor de la Dumnezeu şi să arate binecuvântată putere dumnezeiască spre omul neputincios şi suferind.

Se întâmplă adesea ca la spital să vină un om în aparenţă sănătos şi cu zâmbetul pe buze. Să spunem că şi-a luxat un picior. Şi să i se recomande lui: „De mult nu aţi mai trecut pe la policlinică, trebuie să treceţi prin câteva examene, trebuie să faceţi câteva analize”. Omul nu vrea, căci se simte sănătos, însă este constrâns. Iar în urma analizelor se descoperă că acesta are cancer, lucru la care nici măcar nu se gândise vreodată. Crezând că este pe deplin sănătos, el se pregătea să meargă la munte, într-o excursie. I se spune însă: „Nu! Este nevoie ca grabnic să vă internaţi în spital, să fiţi operat; fără amânare. Şi, desigur, chiar dacă operaţia va reuşi, nu veţi mai putea merge la munte anul acesta”.

(Protoiereul Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 14-15)