Dragostea, datoria sfântă a celor care vor să urmeze Domnului
Dacă discernământul, dreapta socotință – fără de care ar fi deosebit de riscant pentru cineva a povățui pe alții – este pentru părinte lumina pe care o împărtășește ucenicului, ceea ce-l face pe ucenic să-l caute, să se lipească de părinte, este în primul rând capacitatea acestuia de a iubi, de a fi milostiv, de a înțelege trăirile celuilalt. Câștigarea celuilalt însemna în conștiința Părinților deșertului câștigarea bunăvoinței lui Dumnezeu.
Avva Pimen spunea: „Sunt trei lucruri de căpetenie: să te temi de Domnul, să te rogi neîncetat și să faci bine aproapelui” (Avva Pimen, în Patericul, p. 182). Facerea de bine, adeseori, se răsfrânge și asupra ucenicilor nepăsători, ba chiar și asupra tâlharilor. Astfel citim despre Avva Ioan Persul că „venind la dânsul niște oameni răi a dus un lighean și se ruga să le spele picioarele, iar aceia cucernicindu-se, au început a se pocăi” (Avva Ioan Persul, în Patericul, p. 116).
Iubirea rămâne pentru toți culmea vieții duhovnicești, treapta cea din urmă pe scara virtuților, pe care, datori sunt să urce toți cei ce râvnesc a urma Domnului: „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă vă veți iubi unul pe altul” (Ioan 13, 35). De aceea, fiecare – părinte și ucenic – veghează să trăiască sub acoperământul dragostei, luptând în gândurile sale spre a o păzi. Vedem astfel pe „un monah ce avea sub ascultare pe un alt monah, care era într-o chilie departe cu zece mile” (aproximativ 16 km) că, la gândul „cheamă-l pe fratele să vină să ia pâinea”, a socotit: „De ce pentru pâine să supăr eu pe fratele să vină zece mile? Mai vârtos să o duc eu” (Patericul, p. 346).
Dragostea care „niciodată nu cade” (I Corinteni 13, 8) aprinde inima celui ce urmează Domnului, făcându-l milostiv spre toată zidirea. Slujind celor bolnavi, odihnind pe cei străini, ajutând celor în nevoi, iertând tâlharilor sau chiar vrăjmașilor, dragostea împărtășește lumină și vindecare, ieșire din cercul strâmt al egoismului și al grijii de sine. De aceea, Avva, asemenea Păstorului celui Bun, este cuprins de grija celui neputincios, celui nepriceput în lupta cea bună. O bună neliniște zbuciumă sufletul lui până își va ști ucenicul păzit de toată alunecarea. Iar această neliniște este rodul Duhului, adevărată harismă a părintelui duhovnicesc, după cum o dezvăluie răspunsul unuia din Bătrâni a fi: „Să îndemni pururea și să înveți, să povățuiești pe fratele tău, mai ales pe cel tânăr și de curând călugărit, la calea mântuirii și spre faptele cele bune...” (Ibidem, p. 349).
Însăși lupta asupra patimilor și înflorirea harismelor duhovnicești sunt nedespărțite de împlinirea poruncii iubirii.
„Un frate l-a întrebat pe un părinte zicând: «Pentru ce, părinte, acum frații care se ostenesc prin pustie și prin mănăstiri nu pot câștiga darurile lui Dumnezeu precum câștigau Părinții de demult?». Răspuns-a lui Bătrânul: «Fiule, Părinții cei de demult aveau dragostea frățească desăvârșită... Acum, fiindcă s-a stins dragostea, pentru aceea, nu câștigă frații noștri darul lui Dumnezeu ca Părinții cei de demult»” (Ibidem, p. 347). În viziunea Părinților, omenirea este unitară, dragostea adevărată se revarsă peste toți: „Douăzeci de ani am petrecut luptându-mă cu un gând și rugându-mă lui Dumnezeu ca pe toți oamenii să-i văd ca unul”.
(Arhimandritul Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 70-73)