Dacă discernământul, dreapta socotinţă – fără de care ar fi deosebit de riscant pentru cineva a povăţui pe alţii – este pentru părinte lumina pe care o împărtăşeşte ucenicului, ceea ce-l face pe ucenic să-l caute, să se lipească de părinte, este în primul rând capacitatea acestuia de a iubi, de a fi milostiv, de a înţelege trăirile celuilalt. Câştigarea celuilalt însemna în conştiinţa Părinţilor deşertului câştigarea bunăvoinţei lui Dumnezeu.

Avva Pimen spunea: „Sunt trei lucruri de căpetenie: să te temi de Domnul, să te rogi neîncetat şi să faci bine aproapelui” (Avva Pimen, în Patericul, p. 182). Facerea de bine, adeseori, se răsfrânge şi asupra ucenicilor nepăsători, ba chiar şi asupra tâlharilor. Astfel citim despre Avva Ioan Persul că „venind la dânsul nişte oameni răi a dus un lighean şi se ruga să le spele picioarele, iar aceia cucernicindu-se, au început a se pocăi” (Avva Ioan Persul, în Patericul, p. 116).

Iubirea rămâne pentru toţi culmea vieţii duhovniceşti, treapta cea din urmă pe scara virtuţilor, pe care, datori sunt să urce toţi cei ce râvnesc a urma Domnului: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă veţi iubi unul pe altul” (Ioan 13, 35). De aceea, fiecare – părinte şi ucenic – veghează să trăiască sub acoperământul dragostei, luptând în gândurile sale spre a o păzi. Vedem astfel pe „un monah ce avea sub ascultare pe un alt monah, care era într-o chilie departe cu zece mile” (aproximativ 16 km) că, la gândul „cheamă-l pe fratele să vină să ia pâinea”, a socotit: „De ce pentru pâine să supăr eu pe fratele să vină zece mile? Mai vârtos să o duc eu” (Patericul, p. 346).

Dragostea care „niciodată nu cade” (I Corinteni 13, 8) aprinde inima celui ce urmează Domnului, făcându-l milostiv spre toată zidirea. Slujind celor bolnavi, odihnind pe cei străini, ajutând celor în nevoi, iertând tâlharilor sau chiar vrăjmaşilor, dragostea împărtăşeşte lumină şi vindecare, ieşire din cercul strâmt al egoismului şi al grijii de sine. De aceea, Avva, asemenea Păstorului celui Bun, este cuprins de grija celui neputincios, celui nepriceput în lupta cea bună. O bună nelinişte zbuciumă sufletul lui până îşi va şti ucenicul păzit de toată alunecarea. Iar această nelinişte este rodul Duhului, adevărată harismă a părintelui duhovnicesc, după cum o dezvăluie răspunsul unuia din Bătrâni a fi: „Să îndemni pururea şi să înveţi, să povăţuieşti pe fratele tău, mai ales pe cel tânăr şi de curând călugărit, la calea mântuirii şi spre faptele cele bune...” (Ibidem, p. 349).

Însăşi lupta asupra patimilor şi înflorirea harismelor duhovniceşti sunt nedespărţite de împlinirea poruncii iubirii.

„Un frate l-a întrebat pe un părinte zicând: «Pentru ce, părinte, acum fraţii care se ostenesc prin pustie şi prin mănăstiri nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu precum câştigau Părinţii de demult?». Răspuns-a lui Bătrânul: «Fiule, Părinţii cei de demult aveau dragostea frăţească desăvârşită... Acum, fiindcă s-a stins dragostea, pentru aceea, nu câştigă fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca Părinţii cei de demult»” (Ibidem, p. 347). În viziunea Părinţilor, omenirea este unitară, dragostea adevărată se revarsă peste toţi: „Douăzeci de ani am petrecut luptându-mă cu un gând şi rugându-mă lui Dumnezeu ca pe toţi oamenii să-i văd ca unul”.

(Arhimandritul Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 70-73)