Odată, l-a întrebat ucenicul său de chilie:

– Părinte Paisie, ce datorii are un monah?

Iar bătrânul i-a răspuns:

– Are datoria să-și păzească făgăduința pe care a dat-o înaintea lui Hristos și a Sfântului Altar. Adică, ascultare necondiționată, sărăcie de bunăvoie și feciorie. Pe lângă acestea, călugării trebuie să fie smeriți, să se roage neîncetat pentru ei și pentru toată lumea și să aibă sfânta dragoste, de care atârnă toată fapta bună și care le rabdă pe toate.

De multe ori, spunea ucenicilor:

– Tot ce faceți, să faceți cu dragoste, ca să aveți plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune!

Când era necăjit și bolnav și nu vedea, plângea singur și zicea: „Fă Doamne cu mine ce vrei, numai în iad să nu mă dai, că sunt tare păcătos și mi-i frică să nu cad cu cei păcătoși în iad!”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, Iași, 1993, pp. 106-107)