„Cel ce a cucerit această cetăţuie” a nepătimirii îi iubeşte pe toţi oamenii la fel şi „nu deosebeşte pe cel evlavios de cel neevlavios”, scrie Cuviosul Nichita Stithatul. Pe deasupra, ne învaţă Sfântul Marcu Ascetul, omul nepătimitor suferă şi se roagă pentru aproapele său: „Nu zice că cel izbăvit de patimi nu mai poate avea necazuri, căci, chiar dacă nu pentru el, e dator totuşi să aibă necazuri pentru aproapele” (Sfântul Marcu Ascetul).

La fel ne spune şi Sfântul Ioan Scărarul: „Cel care aleargă spre nepătimire şi spre Dumnezeu, socoteşte pierdute toate acele zile în care n-a fost ocărât”. Ceea ce vrea să demonstreze Sfântul Ioan Scărarul prin această zicere a sa este că unul ca acesta nu numai că nu se tulbură când este ocărât şi defăimat de oameni, ci e mâhnit chiar şi atunci când nu e criticat sau dispreţuit. O astfel de aşezare lăuntrică arată purificarea inimii de patimi, chiar de cele tăinuite.

În general, omul nepătimitor este plin de darurile Duhului Sfânt. El se aseamănă unui copac plin de fructe minunate – roadele Duhului Sfânt, care sunt virtuţile. Când Sfinţii Părinţi vorbesc despre virtuţi, ei nu le consideră drept acte etice de sine stătătoare, ci ontologice. Altfel spus, virtuţile nu sunt pur şi simplu fapte bune sau valori abstracte, ci personale – deşi, fireşte, ele nu sunt puse în lucrare ca şi cum ar fi autonome.

Dragostea înseamnă comuniune cu dragostea cea adevărată, care este Hristos Însuşi; pacea nu este o entitate abstractă, ci este Hristos Însuşi; acelaşi lucru se aplică şi dreptăţii şi celorlate virtuţi. În măsura în care omul nepătimitor a dobândit comuniunea cu Hristos, e firesc ca virtuţile lui Hristos să devină şi virtuţile sale proprii.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 351-352)