Trebuie să avem o inimă plină de milă și nu numai să-i iubim pe oameni, ci să ne fie milă de fiecare făptură, de tot ce a fost făcut de Dumnezeu.

Ai văzut în pom o frunză verde și ai rupt-o, fără să fie nevoie. Chiar dacă aceasta nu e un păcat totuși mi-e milă și pentru frunză, inimii care a învățat să iubească îi este milă pentru orice făptură. Dar omul e făptura cea mai mare. De aceea, dacă vezi că s-a rătăcit și se pierde, roagă-te pentru el și plângi dacă poți; iar dacă nu poți, atunci suspină cel puțin pentru el înaintea lui Dumnezeu. Domnul iubește sufletul care face așa, pentru că atunci el se aseamănă Lui.

Așa se ruga Sfântul Cuvios Paisie cel Mare pentru ucenicul lui, care se lepădase de Hristos și se căsătorise cu o evreică, ca Domnul să-l ierte. Și Domnul a fost atât de bucuros de această rugăciune, că a vrut să-L mângâie El Însuși pe robul Său și i S-a arătat și i-a zis: „Paisie, de ce te rogi pentru acesta care s-a lepădat de Mine?”. Dar Paisie a zis: „Doamne, Tu ești milostiv, iartă-l!”. Atunci Domnul i-a zis: „O, Paisie, prin iubirea ta te-ai asemănat Mie!”. Atât de plăcută e Domnului rugăciunea pentru vrăjmași.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 93-94)