Dacă Sfintele Taine sunt așa de uimitoare, de înfricoșătoare, de înalte, de departe de noi, așa de neatins și de nepătruns, atunci mai putem noi să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului? Noi, ăștia nevrednici, care ne socotim nevrednici și care oricum suntem nevrednici; oricum, suntem mai prejos de Taine. Răspunsul ni-L dă Domnul Hristos, care ne-a dat Tainele. El n-a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni.

Gândiți-vă, de pildă, că doi dintre cei care s-au împărtășit la Cina cea de Taină cu Trupul și Sângele Mântuitorului au făcut lucruri care nu țin de o viață superioară: Iuda cel împărtășit L-a vândut și Petru cel împărtășit a zis că nu-L cunoaște. Domnul Hristos, când le-a dat Tainele acestea, n-a știut ce urmează? A știut.

Noi trebuie să căutăm să ne silim pentru o vrednicie la care niciodată nu putem ajunge. Dacă așteptăm vrednicia nu ne mai împărtășim niciodată, pentru că niciodată nu suntem vrednici. Dar Domnul Hristos ne face vrednici. Cum zic copiii în rugăciunea către îngerul păzitor: „Eu sunt mic. Tu fă-mă mare; eu sunt slab, Tu fă-mă tare”, așa putem spune și noi în fața Domnului Hristos. Doamne, știu că sunt nevrednic, știu că dacă ar fi după vrednicia mea nu ar trebui să mă împărtășesc niciodată în viață, nici înaintea morții. Dar: „Eu sunt mic, Tu fă-mă mare…” Adică: Doamne, Tu ai putere să mă faci vrednic, fă-mă vrednic. Și să știți că Domnul Hristos ne face vrednici. Gândiți-vă, de exemplu, când avem în față un copil, ori ne plecăm la el, ne facem mici ca el, ori îl ridicăm în brațe.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 147)