Păcatul lui Adam este „peretele cel din mijloc al vrajbei” („Slava Învierii”, Glas I), iar voia păcătoasă a omului este „zid de aramă” între om și Dumnezeu. Așa cum un zid oprește vederea a ceea ce se află dincolo de el, tot așa păcatul închide orizontul vederii lui Dumnezeu, ne închide în noi înșine ca un zid, ne face tot mai neasemănători cu Dumnezeu și de aceea ne simțim tot mai departe de El, Care ne este așa de aproape.

Numai curățirea de păcat surpă zidul despărțitor. Pe măsură ce omul sporește în lucrarea de despătimire și în săvârșirea poruncilor, neasemănarea dispare, distanța se micșorează și prezența lui Dumnezeu se face tot mai evidentă, tot mai luminoasă. De aceea și simțirea prezenţei lui Dumnezeu nu este ceva static, nu este pretutindeni și pentru toți la fel, ci fiecare se află față de Dumnezeu la altă distanţă, la o distanţă proprie, potrivit cu stadiul duhovnicesc la care se află.

(Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 106-107)