Episodul cu femeia samarineancă ni se mai arată a fi dialogul Domnului cu sufletul omenesc, care mai întâi se împotriveşte, dar după aceea se supune şi-şi adoră Creatorul.

Domnul a ţinut ca biruinţa-I să nu fie uşoară, ca de la sine-înţeleasă, mecanică, în stil pilduitor; ci liberă, spontană, izvorâtă dintr-o convingere precedată de îndoieli, total transformatoare a credincioasei din Samaria.

În ultimă analiză, actul de credinţă astfel se cade a fi. El se produce – lucru prea bine înţeles de Søren Kierkegaard – atunci când sufletul aflat în rugăciune nu pe sine orant se aude, ci pe Celălalt mărturisindu-i-se: „da, nu te înşeli, da, Eu sunt, Eu Cel viu, Eu care sunt Cel ce este, Care te cheamă. Vino după Mine”. Iar sufletul răspunde fără a pregeta: „Amin”.

(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, p. 46)