Dezlipește-te de lume și de toate ale ei,

Căci aici le lași pe toate, și de vrei, și de nu vrei.

Viața trece ca o floare, și precum trece un vis

Le lași și te duci de-aicea, sus, la cer, în paradis.

Iar acolo viața este fără capăt și sfârșit,

Vezi, de fapt, c-aici, în viață, nu ți-ai adunat nimic.

Vezi c-acest morman de lucruri după care-ai alergat

Au rămas aici, în lume; la nimic n-au ajutat.

Vezi atunci momente-n care alergai ca un nebun

După bogății prin lume, și-au trecut precum un fum.

Îți vezi drumul tău prin lume, de la leagăn la mormânt,

Numai groapă și adâncuri care s-au descoperit (păcatele).

Și atunci, smerite suflet, plângi, suspini, te tânguiești,

Lacrimi lungi, pârâu de lacrimi, cu nimic nu folosești.

Ai trăit aici în lume, în zadar te-ai ostenit,

Fără fapte bune-acolo, focul veșnic te-a-nghițit.

Roadele de fapte bune ce ni le-a lăsat Hristos

Să le-aduni prin milostenii, cât trăiești, aicea, jos.

Nu le-ai mai luat în seamă; neglijând, ai amânat.

Și ți-ai zis că este vreme, după care ai uitat.

Nu ai zis o rugăciune, milostenii n-ai făcut,

Nici biserica, adesea, să o cercetezi n-ai vrut.

Ai trăit precum păgânii, fără sfinți și Dumnezeu,

Ți-ai trăit această viață numai după placul tău.

Rugăciune și metanii n-ai vrut ca să faci ades,

Nu te-ai spovedit vreodată, că aveai alt interes.

A trecut timpul vieții, vremea le-a acoperit,

Iar acum, iubite suflet, stai cu frică și smerit.

De aceea, cu-ntristare, vă rog ca pe Dumnezeu,

Ascultați-mă pe mine, ca să nu vă fie greu:

Adunați-acum, din vreme, milostenii adunați,

Pe bătrâni și pe bătrâne cât puteți îi cercetați.

Un cuvânt de mângâiere, și acela e primit,

Iar în cer rămâne pururi, proaspăt, pururi ne-nvechit.

Iar săracului ce vine și-ți întinde mâna lui,

Pune-i un bănuț în mână, căci dincolo nu ai cui.

Iar săracul, pentru tine, și la cer se va ruga,

Rugăciunea lui fierbinte de la iad te va scăpa.

Vai, câtă durere are acel suflet păcătos,

Atunci când de-aicea pleacă înaintea lui Hristos.

Rănile multor păcate îl înconjură pe om,

Vina lor îl urmărește până la înaltul Tron.

Atunci plânge și se teme, ridicându-și ochii-n sus,

Rău se tulbură sărmanul; dracii trag de el în jos.

Arde-n el păcatul care l-a făcut cât a trăit,

Iar acum plânge amarnic pentru ceea ce-a greșit.

Și sărmanul suflet plânge, dar nu-i mângâiat acum.

Strigă cât îl ține gura, văzând numai draci și fum.

Milă-ar vrea, dar vai, acuma, n-are cine să i-o dea,

Până ce-a trăit în lume, la acestea nu gândea.

Și se duce osânditul către locul pregătit

Pentru cei ce-n lumea asta n-au vrut a se pocăi,

Iar acum degeaba strigă, viața i s-a terminat.

Locul de osândă veșnic singur și l-a câștigat.

Dragii mei, luați, deci, seama, ca să nu fiți înșelați,

Cât trăiți aici, în lume, fapte bune adunați.

Căci sosește clipa-n care Dumnezeu ne va chema,

Iar fără de fapte bune, Doamne, ce răspuns vom da?