Depășirea prin credință și dăruirea prin iubire
Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus odată, cu ocazia unei spovedanii, un cuvânt scurt, și anume un cuvânt de ordine: „Să te depășești și să te dăruiești!”. Nu mi-a dat nicio explicație și m-am gândit eu singur că ar fi vorba despre depășirea prin credință și dăruirea prin iubire.
Putem să ne silim să iubim pe Dumnezeu și pe oameni cât putem noi mai mult și atunci suntem pe calea cea bună, suntem în cuprinsul fericirii, știm să ne coborâm la cel la care trebuie să ne coborâm și știm să-l ridicăm pe cel pe care trebuie să-l ridicăm. Cum se poate face aceasta o știe numai cel ce iubește.
Este important de știut că un om cu iubire este întotdeauna și cuviincios și politicos.
Să nu uităm niciodată de om, de omul de lângă noi, mai ales de omul de lângă noi, pentru că omul de lângă noi este pus anume ca prin el să ne înmulțim iubirea. Se spune în Pateric – Sfântul Antonie cel Mare are cuvântul acesta – că: „De la aproapele vin și viața, și moartea. Că dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim, și dacă greșim fratelui, lui Hristos greșim”. Iar Cuviosul Ioan Colov spunea că: „Nimeni nu clădește o casă de la acoperiș în jos, ci de la temelie în sus”. Și întrebat fiind ce înseamnă acest cuvânt, a zis: „Temelia este aproapele, ca pe el mai întâi să-l folosesc, pentru că de el atârnă toate poruncile lui Hristos”. Deci îndreptarea noastră, înaintarea noastră, depășirea de noi înșine – toate sunt în măsura în care relațiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiați ai noștri, sunt bune.
(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 73-74)