Iată de ce, în afară de Hristos, în viaţa plină de păcate şi de patimi, ne simţim înlănţuiţi şi robiţi! Ochii noştri, de pildă, care au fost făcuţi de Dumnezeu ca să vadă lumina, să admire frumuseţile naturii, se simt în grea robie atunci când se află într-o noapte de beznă. Şi nu numai că se află în robie dar, din cauza întunericului, întreg corpul omenesc îndură suferinţe şi lovituri. Dacă merge noaptea pe drum, omul se împiedică de pietre şi cade în şanţuri, dacă se află în călătorie depărtată, e jefuit şi chiar omorât de tâlhari, iar dacă stă acasă, orice tufiş i se pare o nălucă şi orice foşnet îl sperie, ca şi cum s-ar apropia un duşman ce vrea să-i ridice viaţa. În schimb, câtă desfătare şi bucurie pentru ochii omului când întunericul se împrăştie şi apare lumina soarelui! Omul este atunci în largul său. De-abia atunci ochii simt că au trecut de la robie la libertate. Atunci omul păşeşte voios pe drum, fară să se împiedice de pietre sau să cadă în şanţuri. Tâlharii stau ascunşi şi nu îndrăznesc să se apropie de el, iar umbrele şi tufişurile apar în forma lor naturală şi nu-l mai înspăimântă. Cine poate să spună că la lumina zilei ochii se află în robia şi în lanţurile întunericului?

Tot astfel se întâmplă şi cu sufletul nostru luminat de Hristos. Căci de ne vom întoarce spre lumea noastră lăuntrică, spre lumea nevăzută a Împărăţiei Cerurilor, vom vedea că şi acolo există lumină şi întuneric, curse şi gropi, tâlhari şi năluci, flori plăcut mirositoare şi buruieni otrăvitoare. Când este cu noi Soarele Hristos, toate apar clare iar tâlharii se ascund. Abia atunci ochiul sufletului nostru se eliberează din robia întunericului, căci „de va fi ochiul tău curat zice Domnul, tot trupul tău va fi luminat .

(Arhimandritul Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 125-126)