Azi, oasele mă dor neîncetat

Și urlă carnea ce-mi îmbracă trupul,

C-aici lumina nu s-a arătat,

Ci am zărit printre hârdaie zidul...

Dar undeva-n adâncul vremii,

Purtam în inima-mi un dor ascuns

Ce clocotea întotdeauna la lăsarea serii

Și, totuși, nicicând nu era de-ajuns...

Căci ei, mișeii, îndoliat-au chipul

Măicuței mele dragi ce mă așteaptă...

I-ar răscoli și mării tot nisipul,

Să poată doar să mă mai vad-o dată.

Și să mai mângâie cu întristare

Al meu rănit și tot molatic trup;

Să-i spun că azi nimic nu mă mai doare,

Că a sa inimă nu m-a lăsat pierdut.

Pe când, în lanțuri, ne cereau socoată,

Al mamei cânt mă liniștea

Și aș fi vrut atunci ca lumea toată

Să fie în Hristos; așa cum era ea...

Când gratiile ne curmau crezul

Că lumea-n suferință se va regăsi,

Simțeam miros de pâine caldă; miezul

Pe care dragostea de mamă îl dospi.

Și-așa, în dulci miresme de speranță,

Ne sprijineam de ziduri căpătâiul

Și ne lăsam cuprinși de tot ce era viață,

De zâmbetul cel mai curat; întâiul!

Știi, mamă dragă, te zăream aievea,

Cum ale tale brațe calde mă purtau

Și-a mea ființă-n fiecare clipă te slăvea

Și sărutam în taină ochii care mă jeleau...

Îmbrățișam cu gândul zeci de dimineți

În care al tău chip mă-ntâmpina duios;

Nu se-mplinise-atunci durerea cestei vieți

Și încă mai puteam trăi frumos...

Acum... te strig de după gratii, mamă,

Și încă mai aștept s-apari agale

Și să mă izbăvești de orice teamă,

Durere, grijă, întristare...

Ce-mi spui tu, mamă, printre lacrimi?

Ce mă îndemni acum să fac?

Au mai rămas puține pătimiri;

Eu mor, trăiesc și mă împac!

(Ioana Roxana Rîșcanu – Facultatea de Medicină, Iași)