Noi vorbim cu gura, dar cu mintea suntem departe… Şi ne mustră Iisus Hristos, spunea contemporanilor Săi acest lucru care ne doare şi acum când îl auzim: „Poporul acesta Mă cinsteşte numai cu buzele, iar cu inima este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8). Şi atunci, dacă e departe, aşteaptă… Noi însă suferim… Ne rugăm cu rugăciunile obişnuite şi plecăm din biserică sau de la locul de rugăciune tot aşa de răi, cum am fost până atunci. De ce? N-am avut acest contact, această legătură cu această Forţă, care ne poate linişti, ne poate inspira, ne poate da puteri, ne poate da râvnă pentru Dumnezeu, pentru bine, pentru frumos, pentru fapta bună, pentru dragostea faţă de oameni… Suntem mereu oţărâţi, otrăviţi, nervoşi, foare sensibili, ne jigneşte cineva cu un cuvânt nepotrivit…gata! Suntem gata să-i răspundem cu violenţă. Pentru că la noi este acest vifor, această tulburare lăuntrică, şi de aceea zic că este nevoie de această despătimire, de această curăţire lăuntrică. Şi aceasta este o luptă… grija noastră trebuie să fie permanentă. Aşa cum, dacă vrei să-ţi aprinzi becul în cameră, trebuie să fie pus ceva în priză, ca să poată lumina dintr-o dată. Însă suntem cu priza întreruptă adeseori, când ne rugăm, nu putem avea legătură cu Sursa de lumină şi de dragoste şi de putere, şi de aceea stăm aşa, într-un fel de penumbră sau de întuneric.

(Părintele Sofian Duhovnicul, Editura Bizantină, Bucureşti, 2012, pp. 242-243)