Chiar dacă pământul în care este semănată sămânţa este bun, totuşi, el nu poate să rodească dacă nu va fi încălzit de căldura soarelui şi udat de ploaie. Tot aşa şi inima bună în care cade sămânţa cuvântului dumnezeiesc, ea nu va rodi dacă nu va fi încălzită de căldura harului. Aşa cum sămânţa semănată are nevoie de căldura soarelui şi de ploaie pentru a da roade, tot astfel şi cuvântul dumnezeiesc auzit, pentru a nu rămâne fără rod, are nevoie de harul lui Dumnezeu, care îl încălzeşte şi îl udă. De aceea şi dreptul David spune: „Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima mea” (Psalmul 118, 32). Deci, totdeauna trebuie să cerem cu tânguire Domnului să încălzească şi să ude inimile noastre cu harul Său. Noi avem nevoie de harul lui Dumnezeu în fiecare ceas şi în fiecare clipă. Fără el, ca pruncii care încă nu sunt în stare să meargă, vom cădea şi vom zace la pământ. „Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele” (Psalmul 22, 6).

(Sfântul Tihon din Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Egumenița, Galați, 2008, pp. 91-92)